Ambiguitatea morală din Cotroceni

Dragă copile, îmi aduc aminte că m-ai întrebat acum câteva zile ce este aceea „ambiguitate morală”, și sunt sigur că nu ai înțeles bine ce ți-am explicat atunci. Mi-am adus aminte de întrebarea ta când am ajuns în dreptul acestei frumoase case, pentru că pot să-ți arăt unde poate duce ambiguitatea morală.

Aici suntem în Cotroceni, ți-am promis că îți voi arăta într-o zi acest frumos cartier. Când prin centru, unde stăm noi, erau deja case și palate, aici erau încă păduri seculare, cu copaci bătrâni și mari, mari de tot, cum nu mai vedem și nu vom mai vedea vreodată în București. Codrii Vlăsiei ajungeau până aici, cu stejari și fagi, și bucureștenii veneau aici să vâneze. De fapt, de aici vine și numele locului, dat de vânători, fiindcă demult „a cotroci” însemna a căuta, a lua urma, a cerceta.

Abia în ultimii ani care începeau cu 18 au început să se taie pădurile și să se facă drumuri și case. Foarte mulți doctori au venit aici odată cu construirea Facultății de Medicină, în 1902, de către marele, faimosul și inegalabilul arhitect Louis Blanc, într-un impunător stil Neoclasic. De aceea vezi acum atâția doctori pe plăcuțele cu numele străzilor.

Când au venit comuniștii, după cum bine știi, au luat aproape toate casele de aici și s-au mutat ei în ele. Pe cei care locuiau acolo i-au izgonit, au trăit prin garaje și prin poduri, pe unii i-au omorât. Comuniștii au făcut crime oribile, dragă copile, să nu uiți niciodată asta!

Aici, în casa aceasta, am stat eu o vreme, când am venit în București, la Universitate, pe vremea comuniștilor. Am stat la început câteva săptămâni la căminele studențești, dar am plecat urgent, jurând să nu mă mai întorc vreodată acolo. Am găsit de închiriat o cameră în vila aceasta. În vremea aceea nu închiriai o garsonieră sau un apartament, că nu avea niciun student atâția bani. Ci stăteai într-o cameră dintr-un apartament sau o casă, pe care le împărțeai cu cei care locuiau acolo.

Vila e impunătoare, desigur, dar și mai mult m-a atras proprietarul, Domnul R, care nu semăna prea mult cu alți oameni care renunțau la o cameră pentru un ban în plus. Și da, într-adevăr, în curând mi-am dat seama că nu pentru bani îmi dăduse Domnul R camera, ci pentru că voia să aibă cu cine să mai vorbească, și că a dedus el că eu aș putea fi un interlocutor cât de cât pe placul lui.

Fiindcă Domnul R era dificil și pretențios. A avut patru femei de care a divorțat, pentru că „erau proaste”. Nici cu vecinii din cartier nu prea vorbea, pentru că și ei „erau proști”. Avea unul singur la care mergea în vizită, din când în când, dar rar de tot, totuși, la câteva case mai încolo, spre deal. Fusese profesor acela, dar ara atât de bătrân, încât începuse să se „prostească” și el. Și Domnul R era bătrân, dar era sănătos și foarte suplu. Dacă ar fi trăit în vremurile noastre, sigur l-am fi văzut în televizor, în reclamele cu bătrâni fericiți.

Într-o seară m-am chemat la el să-mi povestească ceva. Băuse mult, dar era perfect lucid, doar mișcările erau ceva mai lente decât de obicei. Bea mult, dar oricât de mult ar fi băut, nu ajungea niciodată să nu știe ce face și ce vorbește. A început să-mi povestească despre el. A făcut filosofia și studii clasice în perioada interbelică. După ce au venit comuniștii, nu a știut ce i se va întâmpla. A stat cu teamă o lungă perioadă, dar apoi a sărit direct la momentul în care era deja angajat la noua Securitate, și a primit misiuni chiar în nucleul noii puteri, de multe ori chiar lângă Gheorgiu Dej. Dar, fiindcă arăta ca un burghez, că vorbea bine mai multe limbi străine și că știa multe lucruri pe care alți securiști nu le știau, dar și pentru că deja căpătaseră încredere în el, l-au trimis la diverse misiuni în străinătate. Sarcinile lui erau legate de ambasadele României în țările occidentale și de vizitele oficiale la cel mai înalt nivel în străinătate. În țară nu mai avea mare lucru de făcut. Când a ajuns colonel, a primit această frumoasă vilă în Cotroceni, ca o confirmare că și-a făcut bine treaba.

Apoi, pe la mijlocul anilor 70, a început să fie marginalizat. Domnul R era deștept, dar iute la vorbă și la mânie. Le-a spus câtorva de acolo că sunt proști. Textual. Aceia nu au fost de acord. Sau poate or fi fost ei de acord, în sinea lor, dar nu puteau să o recunoască cu voce tare. Așa că s-au unit, au făcut un plan și l-au marginalizat, iar la scurt timp l-au pensionat forțat. I-au luat toate privilegiile, dar vila i-au lăsat-o.

Cred că trecuseră aproape zece ani de la pensionare, când am ajuns eu la el și când a început să-mi povestească. Nu mai ținea legătura cu nimeni din Securitate, de atunci, și nici nu mai luase legătura cu vreunul. Nu m-ar fi mirat defel să știu că din propria lui voință, nu pentru că i se impusese asta. Nici cu cele patru femei „proaste” și nici cu cei doi (cred) copii cu ele, fiind și aceștia „proști”. Nimic, o rupere totală. Nu am văzut pe nimeni venind la el vreodată, iar din casă ieșea extrem de rar.

L-am întrebat dacă pot face ceva pentru el, în afară de a-l asculta și de a spune și eu (destul de rar) câte ceva. Nu, mi-a spus că nu. Și ce vreți să faceți mai departe? – l-am întrebat eu într-o zi, luându-mi inima în dinți. Vreau să uit! Vreau să uit tot, dar absolut tot! Dacă ar exista un medicament pentru asta, l-aș lua imediat. Lumea spune că dacă bei, uiți. Am băut, beau mult, în fiecare zi, vezi și tu. Dar nu numai că nu uit, ci dimpotrivă, îmi aduc aminte și mai multe. Dacă m-ai întreba dacă vreau să mor, nu sunt sigur că știu ce să răspund. Încă nu, dar intuiesc că în curând balanța va înclina către unul dintre răspunsuri…

Aceasta este și la asta poate duce ambiguitatea morală, dragă copile. La disonanță morală și tulburare de conștiință. Poți ajunge să trăiești într-o tensiune permanentă între ceea ce ai făcut, ceea ce crezi că trebuia să faci și ceea ce simți că ai greșit, sau că ai făcut marea alegere greșită, unică, irepetabilă și ireparabilă.

Este greu de spus cu exactitate, dragă copile, ce se petrece în mintea cuiva care a făcut lucruri aflate la granița dintre bine și rău. Domnul R, chiar dacă poate nu a omorât pe cineva, simte cum înăuntrul său se frământă ceva nedefinit, o disonanță care îl tulbură adânc și pe care nu o mai suportă. Fizic, îl chinuie visceral. Nu este o vinovăție limpede, ci mai curând o pendulare continuă între justificare și îndoială, între rațiunea care încearcă să explice și conștiința care refuză să tacă.

Trăiește cu o conștiință dublă. Într-un moment se spune că n-a avut de ales, că a făcut ce trebuia, că a acționat în spiritul unui bine de ordin superior. Dar în clipa următoare, alt gând îl aduce înapoi în acea stare de fragilitate morală, în care nu mai e sigur de nimic. Se întreabă iar și iar dacă ce a făcut a fost cu adevărat necesar. Dacă nu cumva totul a fost doar un pretext pentru ceva ce a dorit în secret. Dacă nu s-a trădat pe sine, ce a învățat el în școală și idealurile de atunci.

Nu mai are certitudini, ci doar întrebări care se întorc mereu. Justificările pe care și le oferă ziua se prăbușesc noaptea, când vocea interioară nu mai poate fi acoperită. Nu e vorba doar de vină, ci de o neliniște profundă, o neiertare de sine care nu poate fi domolită. Oscilează între negare și recunoaștere ca între două oglinzi care nu reflectă niciodată aceeași imagine. Aceasta este, dragă copile, ambiguitatea morală trăită din interior. Este un conflict mut, dar neîncetat, o luptă care nu face zgomot, dar care roade în tăcere, clipă de clipă. Dar oare cine locuiește acum în frumoasa