Biciclete, erotism, politică, diplomație și religie în piața arhimandritului Amza Năescu

Dragă copile, iată, aceasta este casa Miței Biciclista, pe care am promis de mult să ți-o arăt. Dar, înainte să intrăm în braserie ca să mănânci o prăjitură, o să fac o mică paranteze despre curtezane: Proprietara faimoasă a acestei case a fost Maria Mihăescu, cunoscută în epocă sub porecla „Mița Biciclista”. Originară dintr-o familie modestă din Dițești, județul Prahova, Maria a primit o educație aleasă în străinătate și s-a remarcat în societatea bucureșteană prin stilul său de viață extravagant și libertin. A fost una dintre primele femei din București care a mers pe bicicletă în public, fapt care i-a adus atât admirație, cât și scandal, într-o epocă în care femeile nu aveau încă voie să poarte pantaloni, de pildă. Pe atunci, jobul ei se numea curtezană. Să-mi aduci aminte peste vreo zece ani ca să revenim asupra subiectului, să-ți explic ceva mai tehnic ce este aceea o curtezană.

De la romani și până la venirea comuniștilor, curtezanele nu erau sancționate moral, dragă copile, ci, dimpotrivă, adeseori tratate ca personaje exotice, seducătoare și sofisticate. Stilul lor de viață, vestimentația, influența socială au inspirat cronici literare, articole și discuții în presa vremii. Mița Biciclista, de pildă, era descrisă ca simbol al eleganței, al nonconformismului feminin și al emancipării de epocă. În perioada interbelică, curtezanele de lux din România nu erau simple victime ale marginalizării sociale, cum cred mulți astăzi, ci figuri mondene recunoscute. Au proiectat imagine, influență, stil și conversație socială într-o societate relativ deschisă. Ele dețineau proprietăți semnificative, erau admirate și adorate public și frecventate de segmentul elitist al societății. Numai după 1945 imaginea lor a fost redefinită profesional și moral într-un context ideologic restrictiv și moralizator. După instaurarea comunismului, imaginea curtezanelor a fost radical modificată, începând cu apelativul, devenit apoi (și rămas până astăzi) „prostituată”, statutul lor basculând de la atractivitate și eleganță, la stigmatizare.

Acum, cam trei din patru români ar vrea ca aceste făpturi educate și fermecătoare să-și recapete locul și statutul în societate, pe care l-au avut timp de două mii de ani. Totuși, puțini au curajul să vorbească despre asta în public. Și cu atât mai puțin politicienii, cei care au cele mai multe pârghii în mână pentru a face această „reparație”. Legală, în primul rând, dar și morală și de revenire la o logică elementară. Dar nu o vor face prea curând, pentru că le este frică. Iar până îți vei defini propria poziție față de curtezane, încolo, pe la mijlocul liceului, poți să o folosești pe a mea, care sunt cel mai mare apărător al lor.

Locul acesta, unde suntem noi acum, în Bucureștiul vechi, cu poezie, cu copaci bătrâni și cu străduțe niciodată drepte, e unul dintre cele mai fascinante ale orașului. Numele îi vine de la această frumoasă biserică, una dintre cele mai impunătoare și reprezentative lăcașuri de cult ortodox din centrul capitalei. Clădită pe strada Lascăr Catargiu la început, dar care stradă acum îi poartă numele, biserica impresionează prin dimensiuni, stil arhitectural și bogăție decorativă.

Povestea sa începe în jurul anului 1807, când arhimandritul Amza Năescu a ridicat aici o primă biserică din lemn, devenită ulterior din zid. Un arhimandrit e o persoană importantă printre fețele bisericești, CEO-2 ca nivel managerial, adică Patriarh-2, între arhimandrit și șeful cel mare mai fiind doar episcopul. Și da, ai ghicit, , „Amzei” vine direct de la numele ctitorului, o raritate în toponimia Bucureștiului, unde astfel de legături între denumiri de biserici și fondatori s-au păstrat doar în câteva cazuri.

Dar pe măsură ce orașul a crescut și comunitatea s-a mărit, vechea biserică a devenit neîncăpătoare. Așa că, prin 1898, urmașii lui Amza Năescu l-au chemat pe marele, foarte marele arhitect Alexandru Săvulescu, să construiască una mare și mândră, cum rareori s-a văzut la noi. Nu știu cât a contat, dragă copile, că arhitectul însuși locuia deja alături.

De fapt, arhitectul Săvulescu își construise casa tot aici pe stradă, dar puțin mai încolo, unde a fost faimosul notariat de după revoluție, și acum e restaurantul Barrio. A construit-o în 1883, în stil neoclasic, așa cum se făceau aproape toate pe atunci. Dar, trecând marele Lascăr Catargiu într-o zi pe acolo, și văzând cât de frumoasă este, mulți bani i-a promis lui Săvulescu, ca să i-o dea lui. Și Săvulescu i-a dat-o! Fiindcă avea deja un plan… De aceea casa se numește acum Casa Lascăr Catargiu, dar cei care știu mai multe despre vechiul nostru oraș îi spun în continuare Casa I Alexandru Săvulescu.

Și planul lui Săvulescu era următorul: să-și facă o nouă casă, alături! Așa a apărut Casa II Alexandru Săvulescu , dar aceasta diferită, în stilul Neoromânesc timpuriu al lui Ion Mincu. Pe care unii o încadrează la Art Nouveau, fără să-i acuzi că greșesc prea mult. Acolo locuia arhitectul când s-a apucat de noua Biserică a Amzei, în 1898, și pe care a terminat-o în doar trei ani. Cu un stil eclectic, dominat de influențe Neoromano-bizantine, dar care integrează și elemente Neogotice și Neorenascentiste, în spiritul stilului Neoromânesc în plină afirmare la acea vreme. Planul bisericii este trilobat, cu o cupolă mare în centru și două turnuri-clopotniță masive pe fațada principală. Proporțiile impunătoare și ornamentația bogată o diferențiază net de alte biserici de cartier din aceeași perioadă.

Interiorul Bisericii Amzei este la fel de impresionant. Pictura murală a fost realizată de Dimitrie Belizarie, unul dintre cei mai mari pictori bisericești din România interbelică. Frescele respectă canonul bizantin, dar sunt animate de un realism discret și de o compoziție echilibrată, cu o cromatică sobră și luminoasă în același timp. Vitraliile, icoanele, mobilierul sculptat și detaliile decorative completează un interior sobru, dar rafinat, în care tradiția ortodoxă se împletește cu sensibilitatea artistică a epocii moderne.

Alexandru Săvulescu a construit mult. Format în spiritul Școlii franceze de arhitectură, a fost unul dintre arhitecții reprezentativi ai epocii de modernizare a României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În București, cea mai cunoscută realizare a sa rămâne, fără îndoială, clădirea Muzeului de Istorie Naturală „Grigore Antipa”. Construită după planurile lui Săvulescu și finalizată în 1903, după moartea sa, aceasta a fost una dintre primele construcții din România gândite încă de la început pentru a funcționa ca muzeu. Un alt proiect important din București este clădirea fostului Minister al Lucrărilor Publice, aflată în Piața Revoluției, în prezent sediul Ministerului de Interne. Realizată în colaborare cu Paul Gottereau, clădirea este o expresie clară a monumentalității neoclasice de sfârșit de secol XIX. De asemenea, în apropiere de șoseaua Kiseleff, Săvulescu a realizat Institutul Geologic al României, iar în domeniul medical, el este autorul pavilionului central al Spitalului Filantropia, proiectat după principii moderne de igienă și ventilație, în conformitate cu modelele pavilioanelor spitalicești franceze. În afara Bucureștiului, a proiectat Gara din Galați și, posibil, Gara Brăila – ambele clădiri de inspirație franceză, cu simetrie riguroasă, cupole laterale și fațade decorate cu elemente clasice, simbolizând modernizarea României prin infrastructura feroviară. Și multe altele, prefecturi, tribunale sau sedii de primării în Focșani, Giurgiu și Buzău, și cine mai știe pe unde.

Dar să revenim la Domnișoara Mița, dragă copile, cu numele Maria Mihăescu în buletin. Deja curtezană, Mița a cumpărat clădirea construită înainte de 1889 de la un anume general, Teodorescu. Foarte probabil cu banii Regelui Ferdinand I, căruia îi era amantă oficială, dar și cu ce mai strânsese de la Nicolae Grigorescu, Octavian Goga sau Regele Leopold al Belgiei. L-a chemat la ea pe arhitectul Nicolae C. Mihăescu (doar coincidență de nume, se pare), i-a arătat o fotografie cu un palat grandios din Paris și i-a spus că așa vrea să arate și casa ei, să se apuce de treabă. Mihăescu a adăugat clădirii existente elemente de Neobaroc, Beaux Arts și Art Nouveau, bogat ornamentate. A fost gata în 1908 în felul în care o vedem acum, cu balcoane masive cu fier forjat, basoreliefuri cu heruvimi, lei și cupidoni, și o volumetrie adaptată perfect colțului urban pe care îl ocupă. Cu 26 de camere și o suprafață de peste 1.400 de metri pătrați, casa a fost destinată încă de la început unei vieți de lux și rafinament.

Arhitectul casei, Nicolae C. Mihăescu, a fost unul dintre arhitecții valoroși ai începutului de secol XX în România. Deși nu la fel de cunoscut ca alți contemporani, Mihăescu a avut o contribuție majoră la definirea esteticii urbane bucureștene. În cazul Casei Mița Biciclista, Mihăescu a reușit să creeze nu doar o reședință luxoasă, ci și o declarație arhitecturală, un edificiu menit să impresioneze și să reflecte personalitatea opulentă a proprietarei sale. El a mai proiectat clădiri publice de anvergură, printre care se numără Palatul Sinodal de la Mănăstirea Antim, fostul Palat al Societății Funcționarilor Publici din Piața Victoriei și actualul sediu al Ministerului Educației Naționale. Stilul său se remarcă printr-o abordare eclectică rafinată, cu elemente baroce, Beaux-Arts și Art Nouveau, evidențiind un simț arhitectural profund și un gust aparte pentru detaliu și monumentalitate.

Pe vremea aceea, puține dintre clădirile pe care le vezi în jur existau. În forma aceasta, vreau să spun. Se pare că cea mai veche clădire din zonă, rămasă intactă de pe la 1870, e cea de pe colțul cu Christian Tell, vizavi de Biserică și de Legația Franceză. Dintre casele mari, care au rămas încă, Felix Xenopol, alt mare arhitect, a construit Casa Radu Arion, în capătul dinspre Calea Victoriei, în 1894, în același timp în care John Elisée Berthet, la fel de mare, construia Casa Elenei (Lelia) I. Oteteleșanu, amândouă în rarul la noi stil Neogotic.

În partea cealaltă, pe fascinanta stradă Christian Tell, doar casa arhitectului Carol Benisch se mai vede, pe care și-a construit-o singur, în 1890. Dar se mai văd doar ruinele acum, pentru că va fi construit un bloc în locul ei. Despre misteriosul Institut Bizantin nu știu nimic, deocamdată, dar sper să aflu în curând, pentru că m-a intrigat dintotdeauna. Chiar când arhitectul Mihăescu termina casa Miței, și mai marele Ion. D. Berindei termina „minuscula” Casă a lui Dumitru T. Apostol. Iar celelalte case de album de pe Christian Tell au apărut la scurt timp, într-o febrilitate urbanistică revelatoare pentru ce ajunsese România în acele vremuri.

Dar acesta a fost abia începutul. Tot în anul în care arhitectul Mihăescu termina fabuloasa casă a Miței, începe istoria altor așezăminte în zonă. Chiar lipite de casa ei sunt Așezămintele Ion I. C. Brătianu (numerotate cu I și II, pentru perfecționiști). Povestea locului începe în 1908, când Elisa Brătianu, soția marelui liberal Ion I. C. Brătianu, cumpără mai multe clădiri, pentru a le transforma într-o reședință modernă-manifest. Arhitectul Petre Antonescu, apropiat al familiei, proiectează un ansamblu Neoromânesc elegant, care reflectă inspirația Neobrâncovenească combinată cu planimetrii inspirate din vilele pariziene. Construcția se finalizează în 1930, iar ansamblul devine atât locuință, cât și spațiu de lectură și cultură.

După moartea lui Ionel Brătianu în 1927, Elisa pune bazele Fundației Așezămintele Brătianu, înființând o bibliotecă deschisă publicului. Ea donează terenul și aproape 6.000 de volume valoroase, extinzând ulterior biblioteca la aproape 20.000 de titluri ce cuprindeau corespondențe, rapoarte diplomatice, manuscrise și documente de patrimoniu românesc. Când au venit, comuniștii au luat tot, desigur. Pentru că așa fac comuniștii, dragă copile, fură tot, distrug și ucid. Să nu uiți asta niciodată!

Au păstrat ceva, totuși, nu au distrus tot. Nu din alt motiv, ci doar pentru că aveau nevoie de ele. În spate, în curte, era secția de „colecții speciale” a Bibliotecii Centrale de Stat, colecții rare și cărți pe care le citeai numai cu aprobare de la partid. Acolo mergeam eu când eram student, mi le dădea o bibliotecară pe furiș, îi plăcea ei de mine. Iar alături, în clădirea din dreapta, care dă spre stradă, erau atelierele de sculptură ale UAP – care au rămas și acum ale lor, cred. Acolo mergeam la Domnul Sașa și la prietenii lui, sculptorii, ca să ne arate nuduri și revistele deocheate din care se inspirau. Tot „la secret” și ele, desigur…

Am lăsat mai la urmă Ambasada Franței, pentru că are o poveste mai lungă. Din stradă nu se vede mare lucru, pentru că au ziduri și porți înalte. Dar acolo sunt două mari clădiri, care au fost unite în aceeași incintă, actualul ansamblu al Ambasadei Franței, mult mai târziu. Cea mai somptuoasă este reședința ambasadorului, desigur. Cea din dreapta, cum ne uităm noi din stradă. Acolo, da, unde am organizat și noi numeroase concerte. Actuala reședință a fost construită în1889, adică la nouă ani de la stabilirea relațiilor diplomatice între Franța şi România, pentru a servi drept cancelarie şi ca locuință privată. Reşedinţa a fost proiectată de un mare arhitect olandez, naturalizat în România în 1886, Jacobus Josephus Schiffeleers (Joseph Schiffeleers, sau Joseph Schiffelers). Multe a construit și el în București… La balul organizat de către ministrul de Coutouly în 1892, cu ocazia inaugurării Legației Franței în România, Prințul Moștenitor Ferdinand şi Prințesa Maria au participat în calitate de invitați de onoare.

Alături, între sediul Legației Franceze și casa Miței, erau Casele Iancu Marghiloman, construite chiar înainte de 1846, când apare prima atestare documentară. Forma Neoclasică pe care o vedem acum a căpătat-o în 1890, deci înainte de (re)construcția Bisericii lui Amza Năescu, prin mâna marelui arhitect Carol Benisch – exact în momentul în care-și construia și el casa de alături, despre care ți-am spus deja. De fapt, se pare că a primit terenul chiar de la Iancu Marghiloman, ca plată pentru serviciile sale. În anul 1938, casa Iancu Marghiloman (tatăl lui Alexandru Marghiloman) e cumpărată de Statul Francez, pentru a fi transformată în noul sediu al Legației. Gardul care o separa de Legația veche e demolat și apare curtea dintre cele două imobile, existentă si astăzi. Vechea Legație devine Reședința Ambasadorului Franței iar Casa Marghiloman sediul Ambasadei.

Familia Marghiloman a avut multe generații, care o duc mai departe și în prezent, prin Ioana Marghiloman, prietena noastră, care s-a hotărât de curând să se întoarcă de tot în țară. Este una dintre cele mai vechi și mai influente familii boierești din Țara Românească, cu rădăcini adânci în istoria socială și politică a Principatelor. Se crede că își are originea în Balcanii de sud, probabil în Epir, și că primii membri ai familiei au fost de origine greco-albaneză, stabiliți în Țara Românească în secolul al XVII-lea. Odată cu stabilirea lor în zona Buzăului, Marghilomanii au devenit mari latifundiari, implicați în administrație, în viața publică și, mai târziu, în politica modernă a României. Cel mai cunoscut reprezentant al familiei este, fără îndoială, Alexandru Marghiloman, născut în 1854, fiul marelui vornic Ion Marghiloman. Format la Paris, unde a studiat dreptul, tânărul Marghiloman revine în țară ca avocat și magistrat, iar apoi intră rapid în viața politică, în cadrul Partidului Conservator.

Dar să revenim iarăși la Mița Biciclista, dragă copile, că am divagat cam mult, prinși în mrejele poveștilor de demult… După venirea comuniștilor, casa a fost furată – previzibil! – și transformată în bloc de locuințe, pierzându-și din splendoare și din funcția sa inițială. Comuniștii au fost mari criminali, cei mai mari din toată istoria țării noastre. Să nu uiți niciodată asta, copile! Decenii de degradare comunistă au dus la uzura sa accentuată, dar începând cu anul 2017, a fost demarat un amplu proces de restaurare, realizată de compania spaniolilor de la Mantor. Investițiile s-au ridicat la aproape 5 milioane de Euro și au inclus lucrări de consolidare structurală, restaurare a tâmplăriei originale, refacere a stucaturilor și a picturilor interioare, precum și adaptarea clădirii la cerințele moderne de confort și siguranță. După cinci ani de lucrări minuțioase, Casa Mița Biciclista a fost redeschisă publicului în noiembrie 2022, devenind un spațiu cultural multidisciplinar, cu saloane istorice restaurate, braserie, galerie de artă, cinema urban și loc pentru evenimente culturale.

Cât despre mâncarea de la Brasserie La Mița Biciclista, eu zic să le povestim altă dată, dragă copile, că acum am obosit de atâta vorbit. Să nu le stricăm imaginea pe care și-au făcut-o… Ce zici? (George Butunoiu și fiul – iulie 2025)