Povestea Călugărițelor Engleze

Dragă copile, aceasta este povestea Călugărițelor Engleze. Una dintre cele mai frumoase, dar și cele mai triste ale Bucureștiului aproape de uitare.

Pe strada Pitar Moș din București, timp de mai bine de un secol, a existat un loc aparte: Institutul Sfânta Maria. Cunoscut și sub numele de Institutul Călugărițelor Engleze sau Școala Catolică de Fete Sfânta Maria, acest institut era văzut ca un focar de cultură, educație aleasă și viață de familie pentru elevele sale. Așa cum veți avea și tu și surioara ta…

În perioada interbelică, a fost considerat cea mai bună școală de fete cu internat din București, condusă de celebrele Domnișoare Engleze – călugărițele catolice. Dar după al Doilea Război Mondial, destinul școlii se schimbă radical. Pe 3 august 1948, comuniștii au desființat Institutul, și clădirile sunt preluate de stat. Fiindcă comuniștii au făcut cele mai urâte și mai îngrozitoare lucruri imaginabile, dragă copile.

Dar să-ți spun acum dintr-o carte pe care o vei citi abia peste câțiva ani. Și pe care fiecare părinte ar trebui să o citească, să o dea și copiilor lor să o citească, și apoi să vorbească împreună despre ea. E o carte frumoasă, dar și tristă în același timp, dragă copile:

Tot în primăvara anului 1946 a sosit și ordinul care impunea tuturor școlilor să pună în sălile de clasă și pe culoare, tablouri mari reprezentând pe Marx, Lenin și Stalin, precum și pe miniștrii noului regim. Fotografiile lor mari se vindeau în comerț. Numai că, în cazul nostru, lucrul acesta era imposibil, deoarece nu se pot atârna pe același perete fotografiile persoanelor impuse, alături de un crucifix sau de o ilustrație din Sfânta Scriptură cu imaginea lui Isus Cristos sau a Sfintei Fecioare Maria.

M-am dus, deci, la domnul Călugăru de la Ministerul Educației să-l întreb ce e de făcut. Am constatat că el nu era la curent cu aceasta. Ce mai e și asta? în ce scop trebuie să admire copiii frumuseți masculine? – se miră el… Și am plecat liniștită acasă. Mi-a părut rău că nu fusese consultat.

Pe drum am fost condusă de un domn de la minister, care mi-a explicat că el se consideră un comunist idealist. El luptase deja împreună cu Bela Kun pentru introducerea comunismului la Budapesta. Mi-a vorbit mult despre revoluția rusească și despre marxism. Mă gândeam, în sinea mea, de unde au apărut asemenea oameni, căci până atunci nu mai întâlnisem niciodată ceva asemănător.

Maica noastră superioară și alte câteva maici considerau că ar trebui să atârnăm, totuși, câteva fotografii, ca să nu facem rău școlii. Am încercat să le conving că nu are rost și că, dacă ne vor răul, cu sau fără fotografii, totuna va fi. Trebuia să rămânem ceea ce eram.

Într-o bună zi, m-am pomenit însă cu fotografiile membrilor noului guvern pe pereții școlii. M-am speriat, dar nu am spus nimic. Știam că totul pornise dintr-o inițiativă bună. Aveam însă senzația că ceva dispăruse din armonia nobilă și din neprihănirea acestui lăcaș de cultură și de educație spirituală, care era școala noastră.

A doua zi, umblând prin școală înainte ca internele să-și facă apariția, am constatat îngrozită că se scuipase pe toate fotografiile și că mai toate chipurile aveau semințe de floarea soarelui în gură. Mai ales Stalin. De fapt, de mai multă vreme, la colțul străzii noastre erau postate câteva rusoaice soldat, cu arma în mână, care își petreceau vremea mâncând semințe și scuipând cojile.

Am curățat repede fotografiile, înainte de venirea elevelor. Dar ziua următoare situația era și mai rea, politicienii noștri erau cu țigări în gură, aveau găuri în loc de ochi, ciucuri în chip de barbă și fețele roșii. A trebuit să le facem cât mai repede dispărute. In tot acest timp eu mă rugam.

Inspectorii și directorii de școală au fost obligați să urmeze un curs de „reeducare”. Un ministru, de care se vorbise mult în ultimul timp și care era foarte temut, fusese însărcinat cu această reeducare a noastră. Cursul avea loc la Școala Centrală de Fete din București, de pe Icoanei. Sala de festivități fusese golită de scaune și noi toți stăteam în picioare, înghesuiți unii lângă alții.

A fost cel mai mare șoc sufletesc ce mi-a fost dat să-l trăiesc vreodată. Discursul ce ni-l ținea era exprimat într-o formă dibace, dar era axat pe o logică… nelogică, o logică inversă, ce reprezenta o răsturnare completă a valorilor, a tot ceea ce are un om mai sfânt în străfundul ființei sale. Atacurile erau din ce în ce mai aprige și îndreptate contra valorilor fundamentale. Totul era călcat în picioare, istoria țării era falsificată și reinterpretată, și asta timp de o dimineață întreagă!

Adunarea începu să protesteze ca un automat care s-a dereglat, și nu se mai poate opri. Ministrul începu să se certe cu unele personalități și scriitori de vază aflați în sală. Toți erau conștienți că cei care îndrăzneau să i se opună erau definitiv pierduți. Pe unul dintre ei, au vrut chiar să-l aresteze pe loc, dar noi toți ceilalți am încercat să-l apărăm.

Ministrul avea însă oamenii lui în sală, care observau auditorii. Toți păliseră de teamă, dar în sală se mai aflau și bărbați cu adevărat curajoși. Ei s-au opus ministrului, arătându-i că…

Și continuă așa pe zeci de pagini Daniela Mare CJ, dragă copile, în fascinanta sa carte, „O școală la răscrucea istoriei: PITAR MOȘ, 1856 – 1948”, apărută în 2016 la Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București. O carte fabuloasă pe care ar trebui să o citească orice român, și să o dea și copiilor, apoi să vorbească îndelung împreună despre ce scrie acolo, după cum ți-am spus.

Vezi că CJ din nume este Congregatio Jesu, așa se semnează toți, pun acest marker distinctiv cu mândrie. Și pe bună dreptate, desigur.

Dar să o luăm cu începuturile, dragă copile… În București au existat odinioară trei licee de fete conduse de călugărițe: Notre-Dame de Sion, aparținând unui ordin de maici franceze, și două școli ale maicilor germane – Institutul Sfânta Maria din strada Pitar Moș și școala Sfântul Iosif din strada General Berthelot.

Povestea Institutului Sfânta Maria din București începe în anul 1852. Barbu Știrbei, Domnitorul Țării Românești, cere surorilor din Institutul Beatae Mariae Virginis din München să întemeieze o școală de fete la București. Cu acordul episcopului Michel-Angelo Conte di Parsi, primele surori sosesc în Capitală. Se instalează mai întâi în Calea Călărașilor, apoi cumpără un teren de la graful Scarlat Rosetti. Rosetti deținea, atunci, cam toată zona care este astăzi pe la Magheru, Dionisie Lupu și Pitar Moș.

Pe 25 martie 1858, caimacamul Alexandru Ghica pune piatra de temelie. Un an mai târziu, în 1859, se deschid școala și capela. Succesul și faima surorilor sunt atât de mari, încât apar și alte școli Sfânta Maria, la Brăila, Craiova și Turnu-Severin. Ele dispun de clădiri mari și frumoase, dotate cu internate.

Mater Consolata Bachmeyer, superioară a Institutului, își amintea: „Faima surorilor era atât de răspândită, încât lumea se obișnuise să le spună simplu, surorile noastre”. Institutul era cunoscut pentru seriozitatea și devotamentul său. Educația urmărea nu doar cunoștințele, ci și caracterul. Un lucru foarte important, dragă copile.

Fetele erau crescute în dragoste și teama de Dumnezeu, învățate să fie punctuale, ordonate, demne și feminine. Feminitatea e un lucru asupra căruia vom reveni când vei mai crește puțin, dragă copile. Pe lângă studiile obligatorii, ele învățau limbi străine – germană, engleză și italiană –, muzică, arte și lucru de mână. Formarea intelectuală era strâns îmbinată cu cea practică.

Curând, tot mai multe fete intră în ordin: de origine germană, din Transilvania, Banat, Bucovina, dar și din Basarabia și Dobrogea. Li se alătură apoi tinere românce din comunitățile catolice din Moldova. Comunitatea ajunge să reunească unsprezece naționalități, fără conflicte. „La noi nu au existat niciodată conflicte între generații și naționalități. Eram adevărate surori, unite prin Dumnezeu”, mărturisea Mater Consolata Bachmeyer.

Astfel, peste două sute de persoane consacrate – 150 de surori și peste 60 de candidate – trăiau împreună, ținute de viața simplă și rugăciunea zilnică. Institutul nu era doar o școală, ci și un centru spiritual și misionar. Aici au locuit de-a lungul timpului preoți și chiar episcopi. Mulți credincioși veneau pentru îndrumare spirituală. Contrar a ceea ce s-ar putea crede, elevele nu erau obligate să participe la programul religios, dar libertatea oferită le determina adesea să ia parte la slujbe.

Inclusiv familia regală venea regulat la liturghia de duminică. Regele Carol I, însoțit de Regina Elisabeta, participa aproape săptămânal. Ulterior, li s-a alăturat și Principele Ferdinand. După încoronare, regele Ferdinand a continuat să frecventeze liturghiile. Episcopul Raymund Netzhammer a descris cum, în 1919, regele a participat la o liturghie pontificală oficiată în aer liber, sub platanii curții mănăstirești. Care platani au astăzi, așadar, cu mult peste o sută de ani.

Activitatea surorilor depășea educația. Ele se implicau în opere de caritate. În timpul Primului Război Mondial, au îngrijit soldații români bolnavi de tifos. Întrețineau un cămin cu 30–40 de orfani, sprijineau azile de bătrâni și organizau școli pentru copiii din cartiere sărace. Nu întâmplător, institutul era numit „Casa de oaspeți a Bunului Dumnezeu”. În al Doilea Război Mondial, dormitoarele celor 300 de eleve au fost transformate în saloane de spital pentru soldații răniți de pe frontul de Răsărit. Fiecare sală era în grija unei maici, celelalte ajutând unde era nevoie.

Dar în 1948 a venit sfârșitul, dragă copile… Regimul comunist desființează școala pe 3 august. Să nu uiți niciodată, dragă copile, comuniștii au fost cei mai mari criminali din istoria României. Au omorât oameni și au furat tot ce le plăcea să aibă. Iar admiratorii și susținătorii lor de astăzi sunt niște idioți notorii. Da, ați auzit bine, nu e nevoie să derulați înapoi: IDIOȚI!

Institutul Călugărițelor Engleze, cel mai vechi liceu de fete din Principate, este închis, la fel ca toate școlile particulare și confesionale. Clădirea este transformată, capela devine arhivă a Ministerului Sănătății, iar facultatea de Limbi și Literaturi Străine se instalează ulterior într-un corp renovat. În spațiile de pe Pitar Moș funcționează apoi Școala Tehnică Sanitară și Institutul Pedagogic Româno-Sovietic „Maxim Gorki”.

Însă după revoluția din 1989, clădirea este retrocedată Congregației Jesu, proprietarul istoric. Universitatea din București reușește însă să o cumpere, până la urmă. În 2021, Universitatea cumpără de la Congregație o parte din ansamblul din strada Pitar Moș, cu șase milioane și jumătate de euro. Sunt clădirile în care funcționează Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, încă de pe vremea comuniștilor. Celelalte clădiri, care includ și faimoasa capelă, sunt în continuare ale Congregatio Jesu.

Dar să revin la inimoasele călugărițe, dragă copile… Până la sfârșitul lui ianuarie 1949, maicile străine părăsesc țara. Cele românce sunt trimise în familiile lor. Un grup de 25 de maici străine, prea bătrâne sau bolnave pentru a mai călători, este adăpostit la Ferma Sfânta Agnes. Acolo se adună și câteva maici românce, care refuză să plece. Acest nucleu va menține vie tradiția, până la renașterea din anii 90.

După 1990, comunitatea de la Popești-Leordeni, condusă de sora Benedicta Blaj, devine locul unde sunt primite și formate noile tinere. Din această comunitate se nasc noile grupuri ale congregației. O să mergem și noi să o vizităm într-o zi, dragă copile. În 2003, ordinul fondat de Mary Ward, recunoscut de Biserică în 1877 sub numele Institutum Beatae Mariae Virginis, primește denumirea oficială de Congregatio Jesu. Astăzi, există mai multe comunități în București și în țară, cu activități educaționale și sociale.

Și acum, o descriere mai tehnică făcută de istoricul Oana Marinache în volumul „ARHITUR. Strada Dionisie Lupu și împrejurimi”, în care sunt consemnați și câțiva dintre arhitecți. Fiind clădiri foarte vechi, nu s-au găsit informații despre primii arhitecți.

Primele mențiuni în arhive apar în 1883, când se consemnează că maica superioară Maria Barbara Wuerdinger cere reparații de zidărie. În 1885, arhitectul Max Tonolla ridică două clădiri pavilionare. Da, celebrul Max Tonolla, care era și inginer și care a construit celebra fabrică de cărămizi. Care era atunci în afara orașului, unde astăzi este elegantul cartier alintat Capitale, între Piața Dorobanților și Aviatorilor. In 1889, arhitectul Mathias Surber proiectează o școală cu patru clase, o seră și o locuință pentru preoți, iar în 1890 reface fațadele. În 1925, arhitectul Gottwald extinde capela. Între 1929 și 1938, arhitecții Roger Bolomey, Enzo Canella, Otto Boehm și Fritz Schmidt proiectează noi corpuri.

Aceasta este povestea Institutului Sfânta Maria, dragă copile. O poveste de credință, educație și sacrificiu. Un loc care a marcat istoria Bucureștiului și a lăsat o moștenire spirituală și culturală ce dăinuie până astăzi. Dar de care mulți, foarte mulți bucureșteni nu mai sunt conștienți.

Dar să îți spun, mai în detaliu, și povestea congregației, dragă copile… Povestea Congregatio Jesu începe mult înainte de sosirea primelor surori pe pământ românesc. Iată un scurt istoric făcut de Sora Daniela Mare CJ în mărturiile și restituirile sale:

În 1540, Papa Paul al III-lea aprobă „Societatea lui Isus”, ordin întemeiat de Sfântul Ignațiu de Loyola.
Ordinul iezuit va avea un rol inovator în istoria monahismului și va deveni model pentru viitorul Institut al Sfintei Maria, cunoscut mai târziu sub numele de Congregatio Jesu. Un pas decisiv se face în 1609, când Venerabila Mary Ward, inspirată de Sfânta Fecioară de la Loreto, întemeiază o congregație de femei dedicate educației tineretului. Mary Ward, care a trăit între 1585 și 1645, creează Institutum Beatae Mariae Virginis – o congregație de inspirație ignațiană, ce se va răspândi rapid în Apus. Vederile sale, prea înaintate pentru acel timp, amână recunoașterea oficială. Abia în 1703, Institutul primește aprobarea papală.

Trei secole mai târziu, povestea ajunge și la București. În 1852, la invitația Principelui Barbu Știrbey și a episcopului Angelo di Parsi, sosesc de la München primele trei călugărițe profesoare din Institutul Sfintei Maria. Cu acordul Ministerului Educației, ele preiau conducerea școlii primare episcopale din Calea Vergului, cunoscută mai târziu cu numele Calea Călărașilor. Un an mai târziu, în 1853, alte șase surori profesoare din Germania li se alătură, și deschid internatul pentru eleve.

Creșterea numărului de eleve face ca școala din Calea Vergului (Calea Călărașilor de astăzi) să devină neîncăpătoare. Pe 25 martie 1858, Principele Caimacam Alexandru Ghica pune temelia noului Institut din Strada Pitar Moș. La 1 octombrie 1859, începe noul an școlar în această clădire. Aici predau 16 surori profesoare pentru 38 de eleve, în timp ce în școala din Strada Mercur învață 190 de fete.

În 1866, Institutul deschide o mică școală în curtea Bisericii Bărăția din București. Aceasta este frecventată de 50 de eleve și va fi cunoscută ca Școala Externă Bărăția. În 1876, simțindu-se lipsa unei școli de fete în zona Gării de Nord, Institutul închiriază o casă pe strada Buzești, unde în primul an se înscriu alte 50 de eleve.

Trei ani mai târziu, în 1879, Institutul cumpără un teren pe strada Fontanei, și ridică o școală mai mare. Aici se mută școala din Buzești, și își începe activitatea sub numele de Școala Sfântul Iosif.
În 1880, această sucursală deschide și un internat pentru fete. Răspândirea continuă. În 1885, surorile închiriază o casă pe strada Poligon din Brăila, și înființează o nouă sucursală. În primul an, erau 7 eleve interne și 48 externe.

Peste doi ani, în 1887, la Brăila existau deja 60 de eleve la internat, și 50 la școala externă. În 1889, Institutul primește în proprietate vechiul Institut „Diel” din Craiova, și deschide prima școală acolo.

În 1890, pentru că spațiul din curtea Bărăției devenea neîncăpător, Institutul ridică o clădire cu patru clase. Sucursala Sfântul Iosif ajunge la 50 de eleve în internat, și 250 la extern. Aici se adaugă și două clase secundare.

În 1891, profesoarele își încep activitatea în noua clădire a sucursalei, unde predau 12 surori pentru 210 eleve. În 1893, sucursala din Brăila se mută într-o clădire nouă, ridicată pe strada Municipală. Are 7 clase mari, o sală de muzică, 3 dormitoare, camere de muzică, bibliotecă și 4 clase pentru școala externă. Numărul elevelor ajunge la 130 interne și 130 externe. Predau 16 profesoare autorizate de Minister.

Un an mai târziu, în 1894, se înființează un mic internat și semi-internat la Turnu Severin, pe strada Aurelian, și se preia conducerea școlii catolice de fete din strada Orațio. 150 de eleve se înscriu încă din primul an. Biblioteca avea 720 de volume, iar pensionatul și școala externă dispuneau de 12 clase.

În 1895, școala din Craiova se mută într-o clădire mai mare, pe strada Târgului. În 1896, aceasta este reautorizată.

În 1897, Institutul din Pitar Moș primește și el reautorizarea, funcționând cu 44 de profesoare. Clasele primare erau predate de absolvente ale școlilor secundare și liceale, iar la liceu predau profesoare cu studii universitare. Extinderea continuă, dragă copile. În 1898, clădirea sucursalei Sfântul Iosif se prelungește.

Se deschide o grădiniță pentru 40–50 de copii, și o școală de croitorie și lucru manual, unde 50–60 de eleve învățau confecționarea lenjeriei și a rochiilor. Clădirea cuprinde 9 clase mari și două mai mici, dormitoare, camere de muzică, bibliotecă și 22 de cadre didactice. În 1900, și la Craiova se adaugă o aripă nouă, cu o școală de croitorie și lucru manual, 12 clase, 4 dormitoare și o bibliotecă de 600 de volume.

În 1906, Institutul aniversează 50 de ani de activitate în România. Se realizează un album jubiliar și se organizează festivități. Aproximativ 4000 de eleve absolviseră până atunci. Institutul respecta programa statului, și avea săli de clasă și laboratoare bine dotate. În perioada 1906–1948, școlile Institutului funcționează neîntrerupt, iar evenimentele sunt consemnate în Cronica Institutului, redactată în limba germană.

Dar în 1948 vine urgia. Comuniștii despre care ți-am vorbit de atâtea ori, dragă copile. La 3 august, guvernul comunist dispune desființarea Institutului Sfânta Maria. Toate proprietățile și bunurile sunt confiscate. Surorile, cadre didactice și nedidactice, trebuie să părăsească școlile. 210 dintre ele reușesc să plece în Occident, unde își continuă activitatea. Clădirea din Pitar Moș va găzdui diverse instituții.

Între 1948 și 1989, un mic grup de surori bătrâne și bolnave supraviețuiește la Mănăstirea Sfânta Agnes din Popești-Leordeni și la Timișu de Sus, fosta casă de vacanță a Institutului. Acolo, cu mare greutate și în ascuns, sunt primite și noi membre, care însă duc o viață clandestină, fără veșmânt călugăresc.

Dar după 1990, Institutul reînvie, dragă copile. Se deschid primele grădinițe pe lângă parohii din București: la Catedrala Sfântul Iosif, Bisericile Sfânta Tereza, Bărăția, Cioplea și Colentina. Dacă ar fi fost mai aproape de casa noastră, poate te-ai fi dus și tu acolo.

Sosesc numeroase postulante și novice. Tinerele surori încep studii pentru a putea preda sau pentru a lucra în proiecte sociale. În 2003, Institutul își ia numele de Congregatio Jesu. La Mănăstirea Sfânta Agnes se construiesc o biserică și o aripă nouă pentru comunitatea aflată în creștere. Se deschid noi grădinițe în București și în țară. Astăzi, surorile activează în grădinițe, școli și proiecte sociale în București, Brăila, Iași, Timișoara, Rădăuți și Cluj. Două surori sunt chiar misionare în Cuba.

Aceasta este povestea Congregatio Jesu în România, dragă copile. O istorie de peste un secol și jumătate, începută sub semnul educației și al credinței, trecută prin încercări grele și renașteri, dar mereu prezentă în viața comunităților pe care le-a slujit.