Domnișoara comunistă de la Pensionul Călugărițelor Engleze din Pitar Moșu

Dragă copile, Doamna Berescu a vrut să-i învețe franceză pe comuniști, dar ei nu au vrut. Nu știu de ce, pentru că era pe gratis, oricum. Doamna Berescu s-a născut cu puțin înainte de 1900, într-o familie de profesori, într-o casă de pe la Icoanei. Multe dintre casele pe care le vedem și astăzi erau deja construite în vremea aceea, îndeosebi în jurul Bisericii Pitar Moșu și al Schitului Darvari. Pe Dionisie Lupu, mai ales, aproape toate casele astea frumoase au fost construite înainte de 1900.

Cea mai veche despre care Oana Marinache a găsit ceva scris pare să fie Casa Sipsom / Miclescu, din 1849, unde acum sunt prietenii noștri, avocații lui Grigorescu. Casele cele mai mândre de pe bătrâna stradă au fost construite după aceasta: în 1860 minunea neogotică începută de belgianul Cesar Liebrecht, directorul lui Cuza al Poștelor, dar terminată de Gheorghe Filipescu, și Casa Doctorului Turnescu făcută în 1895 de marele arhitect francez Albert Galeron imediat după ce a terminat Atheneul Român, rămânând la noi încă o bucată de vreme, asaltat de comenzi.

Ca să știi, copile, Doctorul Turnescu a donat mândra casă Facultății de Medicină. Mulți dintre marii oameni de atunci făceau asta, își donau casele către instituții de cultură și știință, către spitale și chiar comunității. Oare de ce făceau asta?

Poate și pentru că se născuse acolo, Doamna Berescu a mers să învețe la Institutul Călugărițelor Engleze. Ansamblul acela fabulos, pe care ți l-am arătat deja, pe care bucureștenii îl chemau în mai multe feluri, adesea neștiind că e vorba despre aceeași mare școală: Institutul Sfânta Maria, Școala Catolică de Fete sau Institutul Pitar Moșu. Călugărițele s-au apucat de construit odată cu belgianul Liebrecht, pe vastele terenuri ale lui Scarlat Rosetti, unde e acum strada Arthur Verona. Tot de la Rosetti a cumpărat terenul și arhitectul Antonio Gaetani Burelli, pe care și-a făcut casa cumpărată mai apoi de Ion Mincu, în 1890. Acum față în față cu școala de fete cuminți.

Călugărițele au terminat primul corp în 1859, dar nu s-au lăsat! Au tot construit timp de peste 70 de ani, au extins cu clădiri noi, capela, seră, case pentru profesori. Apoi s-au dus spre Pitar Moșu, și au clădit acolo corpurile noi, cu arhitecți deja cunoscuți ai vremurilor. Acolo unde acum învață frumoasele noastre studente de la Limbi Străine. Oare de ce au muncit atât de mult călugărițele în vremurile acelea? Și pentru ce salarii, cu cât or fi fost plătite? Nu am găsit nicio informație despre lefurile lor până acum, din păcate. Dar trebuie să fi fost niște sume fabuloase, ca să muncească cineva atât de mult și de dedicat, nu-i așa, copile?

Doamna Berescu și-a continuat studiile la Paris, la Sorbonne, și apoi a rămas acolo, profesoară la școlile private de la Versailles. Și încă din facultate, Doamna Berescu a devenit o comunistă convinsă, activă și activistă în cercurile intelectuale pariziene. Doamna Berescu a vrut tot timpul să contribuie la facerea unei lumi mai bune și mai drepte și mai prospere, a lucrat neobosit pentru asta și a făcut sacrificii.

Când a aflat Doamna Berescu că în România au venit comuniștii, s-a umplut de bucurie, a bătut din palme și a sărit în sus. Decizia a fost luată pe loc. A lăsat totul în urmă la Versailles și la Paris, a împachetat câteva lucruri și s-a întors la București. Nu i-a fost prea greu, nu avea copii, ducea o viață foarte austeră, dedicată exclusiv studiului, așa nu avea multe de lăsat în urmă. Studiul venea după ea, oricum, oriunde s-ar fi dus.

Nici în România nu mai avea aproape pe nimeni, se rupsese aproape de tot, timp de zeci de ani. Avea doar un apartament foarte mic în Blocul Eugenia și Șerban Titus Ionescu de la Grădina Icoanei, la etajul 7, de la care se uita de sus la Biserica Anglicană. Cred că-l cumpărase direct de la arhitectul Ion I. Berindey, cel care l-a construit în 1937, pe care-l cunoștea, erau de vârste apropiate.

Așadar, s-a întors Doamna Berescu la București, cu un teanc de planuri în valijoară. Voia să extindă învățământul de limba franceză de la Institutul Sfânta Maria și să facă o rețea de mici școli private catolice. S-a interesat unde sunt comuniștii, ca să vorbească cu ei, să le spună planurile, să-și ofere serviciile și să treacă repede la treabă.

Au primit-o repede comuniștii. Mai ales că mirați tare erau, cum vine asta, toți plecau din țară într-o direcție, dar s-a găsit cineva să facă pe dos, s-o ia în sens invers. Au lăsat-o să vorbească, au ascultat-o, s-au uitat la ea, apoi unii la alții, apoi iar la ea. Dup ce a terminat de vorbit, au arestat-o. I-au luat actele, și nu i le-au mai dat vreodată înapoi, nu a mai putut pleca vreodată din Patrie. Oare de ce au făcut comuniștii asta, dragă copile?

Doamna Berescu a stat în arest câteva luni. Până s-au lămurit comuniștii ce era cu ea și de ce se întorsese. Sau așa credeau ei, că s-au lămurit. Doamna Berescu s-a lămurit și ea, dar ceva mai repede, după vreo două săptămâni. Au lămurit-o alți deținuți, cu care a împărțit diverse celule.

Atunci i-a venit o idee Doamnei Berescu. Bună idee, se va dovedi, în scurt timp. La interogatorii a început, puțin câte puțin, să facă pe nebuna. Să vorbească despre lucruri din ce în ce mai bizare, despre planuri fantasmagorice cu care, chipurile, ar fi venit ea de la Versailles să le pună în viață la București împreună cu comuniștii, lucruri din astea. Comuniștii se uitau lung la ea, se uitau unul la altul și nu ziceau nimica. Doar mai notau câte ceva din când în când.

Și într-o zi i-au zis să se ducă acasă. Pe care casă a găsit-o devastată, scoseseră și ultimul dulap din perete ca să se uite după el. Mirată tare a fost Doamna Berescu, atunci, că nu i-au luat și casa cu totul. Dar i-a spus un vecin că vruseseră să facă asta, să aducă un mic comunist în locul ei, dar acela refuzase. Era prea mic apartamentul, și nici blocul nu prea-i plăcea.

Câțiva ani a trăit din mila unor oameni din cartier care aveau copii, care mult o plăceau pe Doamna Berescu. Era bună povestitoare, știa multe, multe, și îi mai învăța și o limbă frumoasă, pe care unii nu o mai auziseră vreodată. Apoi a început să de lecții de franceză, acasă la ea sau la elevi. Din asta a trăit toată viața. Și în ultimii ani de viață au ajuns la ea și niște bani de la Statul Francez, o mică pensie. Bănuia că pensia aceea începuse să fie plătită cu mulți ani înainte, dar nu se știe unde ajunseseră banii până atunci.

Avea 90 de ani când am cunoscut-o, și încă mai venea câte un elev la ea, la lecții. Eu eram proaspăt student la Universitate. S-a mirat puțin de întrebările pe care i le puneam, a fost suspicioasă la început, dar apoi a ținut mult la mine. O ajutam cu cumpărăturile, și, o dată pe lună, la dată fixă, cu ritualul mersului să-și ridice pensia – nu mai țin minte de unde.

Mânca puțin Doamna Berescu, mă minunam cum de pot să-i ajungă cele câteva lucrușoare cu de-ale gurii pe care le cumpăram. O vreme am suspectat că mai are și un al doilea cumpărător. Dar nu, nu era așa. Doamna Berescu învățase să mănânce foarte, foarte puțin. Oare de ce? Într-o zi mi-a spus că vrea să mă invite la masă. Mă gândeam că o să ne ducem în debaraua unită cu chicinet ca să mâncăm ceva. Dar nu, asta urma să se întâmpla luna următoare, în ziua de la ora de, după ce va lua pensia.

Și a venit ziua aceea. Am urcat la etajul 7, cu vechiul lift cu care urcase și Berindey de atâtea ori. Acum mă gândesc că ar fi fost bine să-i fi dus niște flori. Dar atunci nu m-am gândit. Pe masă erau două farfurii albe, frumoase, pe care nu le mai văzusem până atunci. Și la în dreptul meu niște tacâmuri frumoase, dar la dânsa tot cele din bucătărie. S-a scuzat că doar pe acelea le mai avea, de argint. Și s-a scuzat că nu a reușit să facă cine știe ce de mâncare, dar spera că îmi va plăcea.

S-a dus în bucătărie și a venit cu o tigaie încă fierbinte, in care erau două felii de pâine înmuiate în lapte, date printr-un ou și apoi prăjite. Și puțin zahăr într-o zaharniță de porțelan. Apoi s-a dus din nou în bucătărie și a venit cu o tigăiță minusculă cu boabe de mazăre. Fierbinți, și acelea. Mie mi-a pus opt pe farfurie, ei ceva mai puține, ce rămăsese. Ne-am așezat la masă, am mâncat. I-am mulțumit pentru cină, am mai vorbit puțin despre vremurile de demult, despre Paris, și am plecat.

O vreme nu a mai ieșit deloc, a vorbit cu cineva de la pensii și a reușit să facă pe cineva de acolo să i-o aducă acasă. Apoi, într-o zi, Doamna Berescu m-a anunțat să vin la dânsa. M-a rugat să coborâm împreună până în fața blocului. S-a îmbrăcat frumos în ziua aceea. Mergea deja foarte greu, abia am reușit să ieșim din bloc. S-a oprit lângă Biserica Anglicană și s-a uitat la cărămizi. Cred că a stat vreo cinci minute uitându-se la o cărămidă anume. Apoi s-a uitat la un copac, tot cam atât. S-a așezat pe o ceva și s-a uitat lung la o bordură, apoi la o vrabie, până aceasta a zburat.

Ne-am întors în apartament. Mi-a spus, atunci, că aceea a fost ultima dată când a ieșit din casă. Apoi mi-a zis ce să fac cu cele câteva lucruri pe care le avea. Și să nu mai vin la dânsa până nu mă anunță. Nu m-a anunțat. Peste câteva zile m-am dus la bloc. Vecinii mi-au spus că murise chiar în dimineața aceea. Și mă tot întreb de atunci, oare de ce o fi vrut Doamna Aspasia Berescu să mai vadă o dată copacul și bordura și vrabia înainte să moară? Ciudați comuniștii aceștia, uneori, copile… (George Butunoiu, iulie 2025)