Pensionarul, telefonul și casa lui

Făceam poze caselor. Un om mă urmărea de la gard. Casa lui era cea mai sărăcăcioasă de pe stradă. Mică, fără etaj, fără subsol sau pivniță, în fundul unei curți imense. Când vede că pozez și casa lui, mă invită înăuntru: Dar intrați să faceți poze din curte, că de acolo nu se vede nimic!

Era pensionar de mulți ani, probabil bucuros de oaspeți și de cunoștințe noi. Era chiar ultima casă în plan în ziua aceea, eram ostenit. Ne-am așezat pe o bancă.

Când a fost construită casa? Stați că vă spun imediat, data exactă! Scoate telefonul, derulează puțin, și… 1949! Nu se poate, zic eu, poate atunci a fost vânzarea. Da, aveți dreptate… Mai derulează puțin… 1938! Nici asta nu se poate, zic eu, nu se construiau atunci case atât de mici în curți atât de mari, într-o zonă care ajunsese deja așezată. Da, cred că aveți dreptate… Uitați-vă singur, atunci, dacă vreți, pe actele casei, poate găsiți ce căutați, uitați telefonul! M-am uitat. Ultima mențiune era 1908, dar presupun că era încă și mai veche.

Era singur de mulți ani. Avea o fată, măritată departe, cu doi nepoți. Vin pe la el, dar nu chiar în fiecare an. De vreo două ori a fost el la ei. L-am întrebat de ce își ține actele de la casă pe telefon. Dacă-l pierde într-o zi și ajung toate astea la un om rău? Nu se gândise la asta.

Păi, nu am altceva ce să pun pe telefon. Am poze cu fata, cu ginerele, cu nepoții, dar altceva nu aveam ce să pun. Așa că m-am gândit să pun actele casei…