Sistem complex de evaluare a calității și clasificare a proprietăților imobiliare - Property Index (rezidențial)
Căutări recente:
Dragă copile, într-o bună dimineață, Isabel, Ambasadorea Austriei în România, ieșea pe ușa vilei sale din Dumbrava Roșie numărul 7, când vede o bătrânică în față, care se ținea cu mâinile de gard și se uita lung la casă.
Isabel era să scape geanta din mână când a auzit asta. Șocată și emoționată, a invitat-o în casă, și-a anulat toate întâlnirile și activitățile din ziua aceea, și a stat cu bătrâna doamnă câteva ceasuri, a rămas și la masă…
Comuniștii au fost cei mai mari criminali din toată istoria României, dragă copile. Să nu uiți niciodată asta! Au omorât oameni, i-au alungat din case și le-au luat tot ce aveau, și s-au aciuit ei în locul lor. Pe mulți i-au aruncat în închisoare, i-au trimis la canal.
Casa pe care o vezi, de la numărul 7, este Vila Paul Negulescu – Frații Cameniță. Una din puținele case din fosta Grădină Ioanid, care a fost construită mai târziu. Domnul Paul Negulescu, fost avocat și profesor universitar, a cumpărat terenul în 1913. Apoi îl vinde lui Jules Goldschmidt, director al Băncii Comerciale Române. De la acesta, ajunge la Josef Pincas, apoi la Grigore Dimitrescu. Abia în 1930, frații Cameniță, o familie de evrei, reușesc să construiască vila într-un stil diferit de cel al celorlalte vile din Lotizarea Ioanid.
In anii 50, vila a fost naționalizată, iar în 1957 a fost cedată statului austriac în locul clădirii Legației Austro-Ungare din actuala stradă Dem Dobrescu, care fusese bombardată în timpul războiului. Era casa aceea bombardată a doua oară și arsă la revoluția din 89, care adăpostea Direcția a 5-a a securității, lângă fostul Comitet Central al Partidului Comunist.
Hai să îți arăt și celelalte case de pe Dumbrava Roșie, această stradă fabuloasă a Bucureștiului, cea mai frumoasă și mai aristocratic maiestuoasă a orașului nostru. O să-ți spun multe din cele două fascinante cărți ale Cristinei Woinaroschi despre istoria urbană și lotizarea Parcului Ioanid, pe care le citești ca pe un roman, nu le mai lași din mână până nu le termini.
Dar să o luăm cu începutul, dragă copile. La București, una dintre cele mai interesante și de succes operații urbane făcute de Primărie la începutul secolului 20, conservată în condiții foarte bune până astăzi, este Lotizarea și Parcul Ioanid. Aceasta este o parcelare rezidențială unitară, formată din 25 de vile ce înconjoară un parc public. A fost bazată pe mai multe modele occidentale, care au în comun același concept de lotizare rezidențială în jurul unui spațiu verde: privat în cazul scuarurilor din Londra din anii 1800-1847, sau a extinderii Edinburghului cu The New Town în 1770-1830, sau public în cazul parcului Monceau din Paris, în 1861. Ideea pusă în practică de edili a produs rumoare în Capitală, fiind o noutate absolută pentru urbanismul românesc al acelei vremi.
Dintre toate tehnicile utilizate pe parcursul secolelor 19 și 20 pentru această formă de parcelare, cea mai reușită este cea germană de parcuri interioare, cu locuințe perimetrale care le înconjoară, formând o incintă pentru parc, transformându-l într-un fel de spațiu interior. Această tipologie este prin definiție formată din două elemente, și anume: o lotizare rezidențială și un parc public în centrul ei, unde atât lotizarea cât și parcul formează o compoziție urbană clară și distinctivă, având la bază un plan de ansamblu și un regulament local de construire.
Lotizarea și Parcul Ioanid din București se aseamănă izbitor ca scară, concept și regulament cu parcul din Magdeburg. Cele 25 de vile somptuoase care înconjoară triunghiul parcului Ioanid pe cele trei străzi, Polonă, Bulevardul Dacia și strada Dumbrava Roșie, sunt și în acest moment cel mai reprezentativ și mai elegant ansamblu urbanistic compact și unitar cu vile aristocratice de acest nivel din București, și aproape sigur și din toată țara.
Zona Parcului Ioanid reprezintă un ansamblu bine întreținut care și-a păstrat identitatea. Printr-un miracol, această intervenție urbană și arhitecturală de la începutul secolului 20, a avut norocul de a-și fi menținut de-a lungul timpului o imagine foarte apropiată de cea originară.
Majoritatea caselor au fost naționalizate în perioada comunistă, dar au avut în mare parte șansa de a fi repartizate corpului diplomatic, fiind transformate în sedii de ambasade, consulate, sau reședințe ale ambasadorilor astfel încât au suferit foarte puține transformări exterioare și interioare.
Au fost bine întreținute, restaurate, atent renovate la intervale dese de timp, păstrându-li-se volumetria, planimetria și, lucrul cel mai îmbucurător, finisajele, iar în unele cazuri chiar și piese de mobilier originale. In prezent, Cartierul Ioanid este unul din cele mai elegante ansambluri ale Bucureștiului, are o concepție logică și încă funcțională, și reprezintă o mărturie vie despre o epocă de înflorire și prospețime a orașului, despre un mod de viață occidental trădând gusturile rafinate ale comanditarilor și competența arhitecților.
Dar să-ți spun mai întâi istoria locului, dragă copile. În scrierile vremii, printre grădinile de petrecere ale Bucureștiului, întâlnim și Grădina Breslea, localizată astăzi aproximativ între străzile Polonă, Aurel Vlaicu, Bulevardul Dacia și Dumbrava Roșie. Identificată cu Parcul Ioanid, mai precis spus, cunoscută la începutul secolului 20 sub numele de Grădina Ioanid, fiindcă a fost cumpărată de acest om.
Mulți ani după cumpărarea terenului, aproximativ după 1875, librarul George Ioanid îi va schimba numele, din Grădina Breslea în Grădina George Ioanid. În 1871, jurnalistul francez Ulysse de Marsillac scria în ziarul Journal de Bucarest: „Nu departe de Palatul Regal, la doi pași de străzile cele mai frecventate din București, se întinde un vast domeniu. Pe el se află o locuință încântătoare, într-un stil original, apoi o imensă grădină. Sau mai degrabă un parc, plin de pomi exotici și indigeni, o viță de vie magnifică, un parter ce conține florile cele mai rare și mai frumoase, o grădină de legume bine cultivată. Toate aparțin domnului George Ioanide, un simplu librar ce a dobândit toată această proprietate cu prețul muncii sale. E o grădină de margine de oraș, unde se fac petrecerile, unde merge lumea să chefuiască, unde se întâlnesc amorezații și cântă prin tufișuri lăutarii.
Către sfârșitul vieții, George Ioanid este încă foarte preocupat de proprietatea sa, dorind parcă o revalorificare a terenului. Conștient de poziția și valoarea pe care o deținea, Ioanid împreună cu moștenitorii săi încearcă în anii 1890-1891 o primă acțiune imobiliară: asocierea cu Banca Marmorosch – Blank, în vederea realizării unui cartier rezidențial. Proprietarii cedau terenul, iar banca asigura investiția pentru construirea clădirilor. Înțelegerea între parteneri însă nu reușește, ideea fiind astfel abandonată.
O altă tentativă de reorganizare a proprietății, rămasă destul de confuză, este făcută în 1907, când Ioanid adresa o cerere Primăriei, prin care solicita „deschiderea unei strade pe aceasta a mea proprietate, în sensul cum se indică în alăturatul plan. Aceasta fiind de interes public, deoarece se înlesnește circulația. În cazul în care Primăria ar admite deschiderea acestei strade, și obligațiunea de a o pava, canaliza și ilumina, sunt dispus a oferi terenul necesar cu preț foarte avantajos. ”. Cererea nu a fost admisă, însă.
George Ioanid moare la vârsta de 90 de ani, lăsând moștenire întregul teren celor două fete ale sale rămase în viață: Eugenia Ottinescu și Alexandrina Iovanovici, dar și nepoatei sale Eugenia Ion Mavrodin, din partea fetei sale Elena Nestor, decedată, și soției sale de-a doua, Aneta Ioanid.
După moartea lui George loanid, în anul 1907, moștenitoarele acestuia vor duce timp de doi ani diverse tratative pentru vinderea proprietății, care se vor finaliza în 1909, cumpărător unic fiind Primăria Capitalei. Ideea finală a proiectului, numit Blocul de vile și Grădina Publică George Ioanidy, consta în parcelarea terenului și crearea unui ansamblu de 25 de vile dispuse în jurul unei grădini publice. Distribuția parcelelor este astfel întocmită, că fiecare parcelă, pe cât e posibil, să aibă două intrări: una prin stradă, și a doua prin parc.
Astfel, proiectul reintră în actualitate în perioada primariatului lui Vintilă Brătianu, care poate fi considerat autorul lotizării Grădinii loanid, realizând importanța acestui vast proiect urbanistic în cadrul politicii de sistematizare a Capitalei.
Conștienți de importanța realizării unui ansamblu omogen și coerent, autoritățile orașului vor recurge la ceea ce reprezintă singura barieră contra dezordinii și a speculațiilor imobiliare: crearea unui proiect de parcelare, însoțit de un regulament de licitație și un caiet de sarcini pe care le primea fiecare persoană care dorea să participe la licitația pentru achiziționarea unui teren în zonă, și apoi pentru construirea unei vile.
Conceptul proiectului consta în realizarea unei elegante grădini publice, înconjurată de un cartier de vile luxoase, ce se adresa exclusiv burgheziei bucureștene. Foarte deschisă către lumea occidentală, dragă copile, această pătură a societății noastre acorda o importanță majoră modului ei de viață, și implicit locuinței și vecinătăților acesteia.
Existența unui singur proprietar, municipalitatea, pe un teren fără construcții, a făcut posibilă concepția unei parcelări ordonate, loturile având o geometrie de formă regulată, rectangulară sau trapezoidală, fiind trasate perpendicular pe străzi și urmărind configurația acestora. Lățimea parcelelor este gândită în relație cu adâncimea și cu forma lor, încercându-se pe cât posibil împărțirea în suprafețe echivalente. Deschiderile la stradă sunt suficient de mari, variind aproximativ între 20 și 25 de metri. Este cu totul un alt tip de parcelă față de cele caracteristice țesutului urban al Bucureștiului de secolului 19, și anume parcela îngustă de maximum 8 metri la stradă, și foarte adâncă.
Regulamentele de licitație și construcție impuse de Serviciul Tehnic al Primăriei ating puncte sensibile pentru comanditari, dar benefice pentru istoria devenirii acestei parcelări și pentru oraș. Acestea erau restricția pentru divizarea oricărui lot sau pentru cumpărarea a mai mult de două loturi, impunerea unui termen de finalizare a construcției în timp de 4 ani, administrația controlând astfel dezvoltarea ansamblului și proiectarea clădirilor numai de către arhitecți cu drept de semnătură.
Articolele sunt introduse în favoarea orașului, a spațiului public, pentru crearea unei imagini urbane de calitate. Este vorba de reglementarea împrejmuirilor care trebuiau să fie transparente, din fier forjat pe soclu de maxim 60 cm din zidărie, de obligația fiecărui proprietar de a avea prin retrageri impuse o grădină către stradă și una către parc.
Pe atunci, Bucureștiul a avut mari primari, dragă copile. Mari, mari de tot. Vintilă Brătianu a fost doar unul dintre ei. Se gândeau noaptea cum să transforme și să modernizeze o bucată întreagă de oraș dintr-odată, nu doar stradă cu stradă, casă cu casă. Și ziua următoare se puneau pe treabă.
Primarii noștri, de acum, nu știu să gândească decât la ce pot face săptămâna următoare. Iar dacă pun o băncuță pe o alee, sau dau cu var pe o clădire, imediat cheamă toată presa ca să scrie despre asta, fac sute de poze și le pun pe Facebook sau pe Tik Tok. Așa merg lucrurile în zilele noastre, dragă copile…
Dar hai să-ți arăt acum fabuloasele case de pe Dumbrava Roșie, dragă copile. Pe cele din faimoasa Lotizare Ioanid, dar și câteva care nu au făcut parte din acel proiect unitar.
Încep cu două case din Piața Gheorghe Cantacuzino, situată cele două frumoase parcuri, Grădina Icoanei și Ioanid. Ele erau deja gata, când au început construcțiile din Lotizarea Ioanid, în 1911, pe Strada Nouă, cum se numea atunci Dumbrava Roșie.
Sunt două mândre case în stil Neoromânesc, de-a stânga și de-a dreapta intrării în Parcul Ioanid. Casa Doctorului Ciru Iliescu, acum a prietenei noastre, Ariadna Lowendal. Proiectată în 1910 de marele arhitect Petre Antonescu, și casa altui mare doctor, Colonelul Doctor Nicolae Bădulescu, imediat după ea, proiectată de alt gigantic arhitect român, Paul Smărăndescu. Cu cerința expresă din partea colonelului de a o face mai mare și mai înaltă decât a vecinului Ciru. Aceasta, de altfel, figurează și cu numărul 1 pe Dumbravă.
La doi ani după ce arhitectul Petre ANTONESCU proiectează Vila Doctorului Ciru Iliescu, Paul SMĂRĂNDESCU proiectează vila altui doctor, colonelul N. BĂDULESCU, completând astfel flancarea intrării în Grădina Ioanid (astăzi Parcul Ion Voicu) cu două valoroase lucrări Neoromânești. Fidelă interpretării proprii lui Paul SMĂRĂNDESCU a stilului național, vila este deopotrivă elegantă și discretă.
Dorința lui Bădulescu ca fiicele sale, Silvia și Julieta, unice moștenitoare, să locuiască împreună și după moartea sa, va fi determinantă în stabilirea temei de proiectare: casă de locuit cu două apartamente separate: unul la parter și unul la etajul întâi, fiecare cu o intrare individuală. Chiar dacă aspectul exterior ne duce cu gândul la o locuință unifamilială, vila este una din puținele clădiri din Parcelarea Ioanid gândită ca un imobil de apartamente. Începând cu 1947, casa va intra în proprietatea statului prin naționalizare, urmând să funcționeze până în 1989 ca sediu al Miliției, iar apoi, de la retrocedare și până în prezent, Ambasada Regală a Iordaniei.
La numărul 2 e Casa Ina Doctor Popescu, proiectată de Richard Bordenache, dar care nu făcea parte din Lotizare. Acum aparține urmașilor poetului Adrian Maniu, care a și locuit acolo.
Vilei Michail Râmniceanu, subdirector general la C.F.R., de la numărul 3, tot în stil Neoromânesc, nu-i știm arhitectul inițial, din 1910. Însă arhitecții George Matei Cantacuzino și Ioan Fonescu au făcut extensii și modificări mai târziu. Fațada dinspre parc, tratată și mai simplu, păstrează ancadramente plate la ferestre. Gândită inițial ca o locuință individuală, vila suferă mai multe modificări în perioada interbelică, fiind transformată într-un imobil cu câte un apartament pe nivel.
Parterul fiind conceput pentru funcția de reprezentare a casei, i s-a acordat o mai mare atenție la nivelul plasticii de interior, decorația originală păstrându-se până în prezent. Astfel, pot fi și astăzi admirate stucaturile plafoanelor din holul central, saloane și sufragerie. De factură eclectică acestea prezintă scafe profilate pe contur cu motive clasice, colțuri decorate, medalioane centrale cu profile foarte plate ce marcau locul de prindere a candelabrelor, repertoriul decorativ fiind compoziții cu ghirlande, palmete, coroane de lauri, alte elemente vegetale.
Foarte distinctivă este Vila Hugo Staadecker – Cecilia Arghiropol, de la numărul 4, proiectată de Ion D. Berindey în 1915 într-un stil eclectic neo-renascentist, și supraetajată de arhitectul Ion Ionescu în 1928. Cu toate că imobilul din Strada Dumbrava Roșie numărul 4 a fost construit în aceeași perioadă cu marea majoritate a vilelor din Parcul Ioanid, terenul nu a constituit o parcelă cu număr în cadrul lotizării, deoarece nu a aparținut proprietății Ioanid. In planul din 1911 este trecut ca proprietar al terenurilor de lângă lotizare, d-nul Niță Șoimescu, care fusese parțial expropriat pentru deschiderea Străzii Dumbrava Roșie. Aflat în imediata vecinătate a Lotizării Ioanid, noul proprietar, domnul Hugo Staadecker, a fost obligat să respecte regulamentul de construcție al blocului de vile din fosta grădină Ioanid.
Imobilul rămâne în posesia proprietarului de drept până în 1948, când Hugpo Staadecker este expropriat. Ulterior anului 1948, imobilul este o perioadă îndelungată de timp nelocuit, fiind transformat în depozit, apoi închiriat Secției Comerciale a Ambasadei fostei Germanii Comuniste, iar subsolul transformat în grădiniță pentru copiii corpului diplomatic. Imobilul este apoi repartizat din 1990, prin contract de închiriere, Secției Consulare a Ambasadei Regatului Norvegiei.
Vila Ecaterina Emanoil – Ion Procopiu de la numărul 5, este, probabil, cea mai cunoscută și studiată. Un exercițiu de arhitectură eclectică, influențată de stiluri franțuzești de secol 18, al marelui arhitect Ion D. Berindey, începută doar cu un an înaintea vecinului Hugo, de peste drum. Ion PROCOPIU a fost președinte al Sindicatului Ziariștilor, iar soția sa, Irina Procopiu, născută Berindei, doamnă de onoare a Reginei Maria. Era fiica generalului Anton Berindei, ministru de Război în timpul domniei lui Carol I, și a soției sale Maria, născută Brăiloiu. S-ar putea ca în casă să fi locuit Irina Procopiu după moartea soțului ei. Irina Procopiu a fost prima dată căsătorită cu arhitectul Louis Blanc.
Volumul curat, regulat, expune străzii o fațadă simetrică, dominată de un ordin colosal pe două niveluri, susținut de patru coloane angajate de ordin ionic modern. Ferestrele în plin-cintru de la parter sunt decorate cu mascaroane subtile, iar cele de la etaj, rectangulare, sunt completate de ancadramente puternice și chei de boltă ornate.
Vila George Lucasievici – Sofia Dumitrescu, de la numărul 6, a apărut în anul următor, 1916. Arhitectul Dimitrie Hârjeu a conceput-o tot într-un stil eclectic, iar arhitectul Haralamb Georgescu i-a adăugat un garaj și alte anexe spre anii 40. La fel ca și alte case din zonă, în perioada interbelică probabil că vila a fost transformată în imobil cu câte un apartament pe nivel. În prezent este sediul unei firme. Suferind multe modificări în decursul timpului, vila și-a păstrat doar imaginea exterioară apropiată de înfățișarea originală, decorațiile interioarele fiind pierdute.
Aflându-se în imediata apropiere a lotizării Ioanid, proprietarul a fost obligat să se conformeze regulamentului de construcții stabilit de Primărie, în 1909. Astfel, era respectată retragerea de 4 m de la stradă, gardul de incintă era realizat din soclu de zidărie și grilaj din fier forjat, regimul de înălțime era format din demisol, parter înalt, etaj și pod.
Concepută în stil eclectic, cu o volumetrie regulată și fațade tratate în mod unitar, vila are un aer sobru și elegant. Decorația este folosită cu moderație. Chiar dacă nu a făcut parte din lotizarea Ioanid, deoarece urmărește „Condițiunile de Construcțiune în Blocul de Vile din Stradele G. C. Cantacuzino și Țărani,” vila completează în mod unitar frontul Străzii Dumbrava Roșie.
Despre Vila Joseph și Solly Karmitz, sau Kamenitz (vila Fraților Cameniță), la numărul 7, unde facem noi concerte, a arhitectului Constantin Simionescu, ți-am spus deja, trecem mai departe.
Nu știm a cui a fost vila de la numărul 8, construită ceva mai târziu, în 1920, atribuită unor arhitecți cu nume mai puțin obișnuite, Eugen von Felgel și Robert Mellinger, într-un surprinzător stil lângă astfel de nume, Neoromânesc.
Vila Căpitan Alexandru Tărtășescu – Ana Tărtășescu, de la numărul 9, e o bijuterie. 1914, arhitect tot marele Ion D. Berindey, arhitectul Marcel Krainik făcând niște extensii vreo zece ani mai târziu. Asta e o casă pe care eu o cunosc bine, dragă copile. Aici a locuit marele dirijor, dar și compozitor și matematician – da, matematician, a predat matematica la Universitatea din New York – Mihai Brediceanu. Era directorul Filarmonicii George Enescu atunci, eu în primii ani de facultate la Universitate, și oaspetele lui acasă, în această fabuloasă vilă.
Concepută foarte unitar, cu elemente și decorații exterioare și interioare de factură beaux-arts, vila Tărtășescu impresionează prin eleganță. Vila Căpitan Alexandru Tărtășescu – Ana Tărtășescu se încadrează în ambianța generală a parcului, respectând regulamentul de construcție stabilit în cadrul parcelării, dar păstrând în același timp o notă aparte. Distinsă și bine proporționată, operă a arhitectului Ion D. Berindei, clădirea este concepută în stil eclectic de factură clasic franceză.
Compus din demisol, parter înalt și mansardă, întreg volumul prezintă stabilitate datorită bosajelor accentuate din registrul inferior. Un brâu reliefat puternic delimitează nivelul de serviciu de parterul înalt. Toate muchiile clădirii sunt ritmate prin muluri verticale ce marchează limitele volumelor, ecouri ale bosajelor nivelului inferior. În partea superioară, friza cu cartușe și elemente vegetale, cornișa proeminentă terminată cu un atic cu baluștri, înconjoară și unifică fațadele.
Impresionează elementele de o mare varietate, din fier forjat, atât cele folosite la grilajul gardului către Strada Dumbrava Roșie, cât și cele utilizate la balcoane, terasă, ușă, ferestre, din tipul rocaille. In interior, zona de primire era organizată către Strada Dumbrava Roșie, iar zona de noapte către curte, vecinătatea parcului fiind foarte puțin valorificată. Din vestibulul de intrare, situat la nivelul solului, se pătrunde în holul spațios de primire pe o scară monumentală din marmură cu balustradă din fier forjat și mână curentă din lemn.
Și Vila Doctorului Urlățeanu a fost construită ceva mai târziu, în 1922, arhitect fiind Alfred Popper, care a construit-o tot în stil Neoromânesc, cu distinctiva lui intrare monumentală cu duble coloane și arc în plic cintru. Și casa aceasta a avut noroc, ca și altele câteva de pe aristocratica stradă, pentru că a fost restaurată incredibil de meticulos după revoluție de arhitectul Șerban Sturdza, acum fiind sediul prietenilor noștri avocați, și în care facem concerte, de asemenea.
Pentru această vilă nu s-a putut găsi nici o documentație actuală sau de arhivă. Având în vedere plastica arhitecturală, se poate aprecia că acest imobil a fost construit în perioada anilor ’20-30, deci mult mai târziu decât celelalte case din lotizare. Mai multe surse menționează casa ca aparținând doctorului Urlățeanu, fiind opera arhitectului Alfred Popper.
Față de celelalte case din parc, plastica fațadelor este mai aparte, fiind formată dintr-o decorație nu foarte abundentă, dar mai specială, cu trimiteri venețiene, orientale și neobizantine. Singurul volum mai decorat este corpul central, care cuprinde intrarea principală retrasă marcată de arce în plin cintru, susținute de coloane scurte, și logia de deasupra, care preia același model de colonete ce sprijină trei arce.
Motivul celor doi păuni, de o parte, și de alta a Pomului Vieții, în combinație cu alte elemente vegetale și traforuri geometrice ce formează ancadramente pentru unele ferestre, este legat de simbolistica orientală, cea a sufletului neprihănit și a dualității psihice a omului. Această temă se poate regăsi și în decorația altor case ale Bucureștiului anilor ’30.
Casa are o curte foarte mare în spate, în capătul căreia sunt casele pentru servitori și dependințele. Vila Dr. Ion Urlățeanu din strada Dumbrava Roșie 10 a fost restaurată și reamenajată de arhitectul Șerban Sturdza la un nivel de calitate rar întâlnit, iar acum e sediul unei mari case de avocatură, Bulboacă și Asociații. Societatea Muzicală a organizat numeroase concerte camerală în această splendidă reședință.
După cum vezi, vilele de pe partea stângă a străzii au fost construite aproape toate simultan, pe la 1912 – 1914. Așa și Vila Colonelului Tănăsescu, puțin mai mică decât celelalte, dar nu mai puțin frumoasă. Și ghici: tot Ion D. Berindey, tot eclectică. Parcela pe care este așezată este mai defavorizată prin amplasament față de alte loturi, datorită faptului că nu mărginește parcul. Comparativ cu atenansele altor vile, clădirea anexă amplasată pe limita posterioară a parcelei este de mai mare anvergură, fiind compusă din parter și un etaj construit ulterior.
In anii ’50, Vila Colonel Tănăsescu este naționalizată, iar la 4 iunie 1960 este preluat în administrare de către ICRAL. In consecință, în următorii ani s-au realizat schimbări majore în arhitectura interioară a casei: au fost micșorate unele camere – saloane și dormitoare – pentru a se putea crea mai multe bucătării și băi. Concepută inițial ca o vilă pentru o singură familie, clădirea era astfel transformată într-o locuință cu mai multe apartamente.
Povestea Vilei Zoe Balș, născută Manu, e mai tristă. Zoe, fiica generalului Gheorghe Manu, a fost căsătorită cu magistratul Matei Balș, din vechea familie boierească moldovenească cu acest nume. Arhitect a fost alt mare titan al vremurilor, Dimitrie Herjeu, în 1915, iar Pandele Șerbănescu îi mai adaugă niște garaje prin anii 40. Acum casa principală, din față, la numărul 12 pe Dumbrava Roșie, pare părăsită, în ruină. Doar în anexele din spate se vede ceva mișcare, fiind și o cunoscută cafenea acolo, Serendipity.
Tot în spate se vede un bloculeț, încă nu știu ce legătură are cu vila Zoei, dar o să aflu. Nu știu a cui este vila acum și de ce nu se renovează și se valorifică un asemenea nestemat. Casă pe care Cristina Woinaroski și Anton Stefy o consideră eclectică, pe când Ana Maria Zahariade o vede Rococo.
Imobilul, organizat cu subsol parțial, parter, etaj și pod, are o volumetrie masivă și se compune dintr-un corp principal către stradă, și legat de acesta, către curte, un corp cu dependințe. Fațada principală, perfect simetrică, atrage atenția prin monumentalitatea intrării principale. Ușa de intrare, în forma de mâner de coș, se compune din două foi mobile încadrate în laterale de câte o fereastră cu parapet.
Toate ferestrele au ancadramente decorative de forma mânerului de coș în parter și dreptunghiulară în etaj, și sunt unite pe verticală printr-o decorație formată dintr-un medalion înconjurat de ghirlande. Partea superioară a fațadelor prezintă o friză lată, formată din basoreliefuri cu motive vegetale, profilaturi și o cornișă pronunțată decorată cu console din stuc.
Etajul cuprindea cinci dormitoare, baie și toaletă separat, și încă niște camere de mici dimensiuni, probabil, budoare, toate grupate, de asemenea, în jurul unui hol central. In prezent, vila este folosită impropriu fiind subîmpărțită în mai multe apartamente, spațiile suferind transformări majore de-a lungul timpului.
Zoe Balș era fiica generalului Gheorghe Manu (membru marcant al Partidului Conservator, fost prim-ministru, de mai multe ori ministru, primar al Capitalei între 1873 și 1877) și a soției sale Alexandrina, născută Cantacuzino, la rândul ei fiica lui Constantin Cantacuzino, caimacam al Țării Românești în 1849. Zoe Balș a avut patru fii: arhitectul Ștefan Balș, unul dintre cei mai înzestrați și mai prolifici restauratori de monumente istorice, Gheorghe, aviator în cel de-al Doilea Război Mondial, în împrejurările căruia a și dispărut, Andrei și Petre.
Dar cea mai tristă poveste de pe Dumbrava Roșie e cea de la numărul 13. O ticăloșie arhitecturală, urbanistică și culturală, când prădătorii imobiliari au demolat Vila Simonei Lahovary în 2010. Afacerea pare să aibă legătură și cu proprietățile din Aurel Vlaicu 35 – altă ticăloșie nepedepsită. Vila Simonei a fost construită în 1913, arhitecți fiind Iginio Vignali și Enrico Gambara. Ion I. Berindey îi construiește un corp nou în 1928, iar arhitectul Naftuliu Tuliu Galia alte anexe în 1940.
Datorită amplasamentului de colț, vila are două intrări: intrarea principală dinspre Strada Dumbrava Roșie și o a doua intrare din Strada Aurel Vlaicu. Deși este o vilă modestă din punct de vedere arhitectural, și foarte prost întreținută, se detașează de restul vilelor din parc prin imaginea și anumite detalii pe care le are, destul de moderne pentru începutul sec. 20, când a fost construită.
La 2 aprilie 1911, d-na Lahovary devenea proprietara lotului, cu obligația să îndeplinească condițiile speciale impuse de regulament. Autorizația de construire a casei existente și în prezent a fost eliberată în data de 9 mai 1911, proiectul clădirii fiind realizat de către d-nii Vignali și Gambara, care semnau în calitate de ingineri arhitecți. Funcțiunea inițială a vilei construite la comanda d-nei Simona Lahovary a fost cea de locuință individuală. Clădirea respecta regulamentele impuse: era retrasă de la străzile Dumbrava Roșie și Aurel Vlaicu, avea calcan comun cu vila vecină a Generalului Tănăsescu de pe parcela nr. 12, iar în față o frumoasă grădină.
Vizavi vedem alte două case Neoromânești, ambele construite în 1922: Casa Aneta Vicol, la numărul 22, arhitect Radu Stan, și Casa 1 a arhitectului Grigore G. Cerkez, în care a locuit și proiectată de el însuși, desigur. 1 fiindcă mai este cunoscută una pe numele lui, în Aviator Ștefan Protopopescu 15.
Construită mai târziu, aproximativ în anii 20, pe un teren aflat în afara Lotizării Ioanid, vila din Strada Dumbrava Roșie nr. 14, va aplica regulamentul de construcție stabilit în 1909. Clădirea, construită inițial ca locuință individuală, va fi naționalizată în anul 1955, fiind transformată în imobil cu apartamente.
Concepută în stil național românesc, corpul principal este format dintr-un volum în retrageri, compus asimetric. Fațada principală este concepută cu elementele tipice vilelor în stil național: un accent vertical exprimat prin volumul local înălțat ce mimează un foișor, echilibrat de linia orizontală a logiei din etaj. Verticalitatea este subliniată și prin unirea printr-un ancadrament simplu a celor două ferestre înguste, cea din parter dreptunghiulară iar cea din etaj terminată în formă circulară, verticală punctată în partea superioară de un trafor pătrat cu elemente decorative vegetale.
Au fost găsite numai planurile din perioada anilor 60, când vila a fost agresiv transformată în zece apartamente. În interior, numai camerele din parter mai prezintă urme ale unei decorații din stuc. Ca elemente originale s-au mai păstrat până în prezent în vestibul lambriul din lemn ce îmbracă pereții și ușile bogat decorate cu elemente vegetale asemeni ușii de intrare.
Din Casa Societatea Petroșani, de la numărul 18, a mai rămas doar o parte din fațada dinspre străzile Dumbrava Roșie și Aurel Vlaicu, înglobată în blocul La Maison Dumbrava Roșie, construit în anul 2020. La Maison Dumbrava Roșie nu a avut norocul să-și găsească un loc în capătul străzii de la Grădina Icoanei și Parcul Ioanid, care e cel mai bogat, ci în celălalt, spre Dacia, unde luxul se întrerupe brusc la Aurel Vlaicu și încep blocurile și casele mai neîngrijite. Când se uită la La Maison, mulți cred că acolo e o casă peste care au construit trei etaje de bloc și pe care au extins-o în același fel și spre Piața Spania. Dar nu, acela e un bloc nou construit, de sus până jos, iar ce se vede cel mai frumos în poză e doar zidul fațadei fostei case (Casa Societatea Petroșani), pe care l-au recuperat în întregime și l-au restaurant așa cum se vede.
Personal, eu îl apreciez pentru estetica exterioară. Mai ales că la parter au ales să pună o galerie de artă, și nu vreun sediu de firmă sau de bancă. Holul central pare să fie spectaculos, pe măsura ansamblului. Ca să nu mai spun și de liftul său unicat, care le imită pe cele deschise și cu plasă de sârmă de pe vremuri. Știu că sunt multe controverse pe piață legate de estetica acestei clădiri, și chiar printre arhitecți, care spun că proiectul inițial aprobat nu prevedea păstrarea doar a fațadei cu rol strict decorativ, ci o bucată mai mare din vechea clădire.
Prețurile apartamentelor de la La Maison sunt aproape de jumătatea celor din Kiseleff 16 și din Varșovia 6, de pildă. Adică în jur de 6,000€/mp. Asta și pentru că spațiul cu forme neregulate i-a obligat la niște contorsiuni arhitecturale care au afectat funcționalitatea optimă a unora dintre apartamente. Dar, oricum ar fi, condominiumul La Maison Dumbrava Roșie va rămâne mult timp un landmark al peisajului imobiliar premium din București, de tip boutique…
Mă opresc aici, dragă copile, că o să adormi și tu și cititorii noștri de la atâta povestire. O să îți spun altă dată mai multe despre restul caselor de pe minunata Dumbravă Roșie. Casa Societatea Petroșani, de la numărul 18, devenită acum blocul La Maison, în urma unui proiect foarte controversat. Apoi emblematicul bloc al Doctorului Marius Teodorescu, de la numărul 24, și câte vom mai întâlni, până să ajungem în strada Icoanei, unde se sfârșește această bijuterie urbanistică a frumosului nostru oraș… (George Butunoiu, august 2025)
Comentarii