De ce iubim Bucureștiul…

Biserica Calvină

Biserica Calvină se afla pe ulița care pleca de la Podul Mogoșoaiei spre vest și tăia viitoarea stradă Știrbei Vodă, numită după ea strada Calvină; după realinierea de la sfârșitul secolului al XIX-lea, traseul acesteia a fost inclus în strada Știrbei Vodă. Calvinii s-au instalat în mahalaua Fântâna Boului la începutul secolului al XIX-lea, când au cumpărat terenul de la boierul Iordache Filipescu și au construit mai întâi un lăcaș de lemn. Din 1826 funcționa aici prima școală cu predare în limba maghiară din oraș, întreținută, prin decizia domnitorului Grigore Suțu, din impozitul plătit direct bisericii de șase familii bucureștene și dintr-o donație personală a domnitorului. În cimitirul de lângă vechea biserică au fost înmormântați mai mulți revoluționari maghiari refugiați în Principate. La punerea pietrei de temelie a bisericii de zid, în 1860, Doamna Elena Cuza a vorbit despre spiritul de toleranță din Principatele Unite. Biserica, construită în 1863, a fost demolată în 1959. Puțin mai la nord se află Biserica Evanghelică Luterană (1851).

Mahalaua Schitu Măgureanu

Mahalaua Schitu Măgureanu s-a format în jurul bisericii cu același nume, ridicată între 1750 și 1760 de logofătul Constantin Văcărescu și de ginerele său, boierul Mihai Cantacuzino. Era vecină cu mahalaua Fântâna Boului și cu cea a Crețulescului și se întindea pe locurile de la Șipotul Izvoarelor Cișmigiului și de la biserica Luterană, pe sub Fântâna Boului, până dincolo de biserica Cuibul cu Barză. Făcea parte din „Culoarea de Verde”, unul dintre cele cinci sectoare administrative ale orașului de la începutul secolului al XIX-lea.

Pe la 1798, mahalaua număra doar 42 de case, adică 0,67% din casele Bucureștiului. Statistica din 1831 consemna 66 de case, locuite de 86 de familii, și două ateliere de testemeluri. Catagrafia din 1838 înregistra ca locuitor al mahalalei pe arhitectul Xavier Villacrosse, cu locuința pe ulița Cișmigiului. După amenajarea grădinii publice, mahalaua a fost numită și „Mahalaua Cișmigiu”, așa cum apare într-un anunț din ziarul Vestitorul românesc din 15 iunie 1843; ambele nume au circulat până când au ieșit din uz. Pe latura Cișmigiului dinspre Schitu Măgureanu se aflau, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cârciuma „La Janos, la bal”, descrisă de N.T. Orășanu în 1857, și „panoramele” cu atracții de bâlci. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mahalaua a devenit parte a zonei centrale a orașului.

Biserica Schitu Măgureanu

Biserica Schitu Măgureanu a fost începută în 1750 de logofătul Constantin Văcărescu și terminată în 1760 de ginerele acestuia, boierul Mihai Cantacuzino, aceiași ctitori care au reclădit în același an, din cărămidă, biserica de la Fântâna Boului (Popa Tatu). În jurul lăcașului s-a format mahalaua cu același nume. Biserica din secolul al XVIII-lea, degradată de timp și de calamitățile veacului, a fost demolată în 1881 și înlocuită în 1884 cu cea existentă astăzi, pictată în același an de George Ioanid, pictor foarte căutat în epocă.

Biserica are un rol important în compoziția Grădinii Cișmigiu. Karl Friedrich Wilhelm Meyer a conceput axa promenadei din zona de vest a parcului, mărginită de arbori plantați geometric, cu biserica drept punct final al perspectivei. Peisagistul Friedrich Rebhuhn a transformat ulterior axa într-o peluză cu flori bordată de arbori tunși, deschisă în ambele direcții, dar a păstrat spre nord perspectiva către Biserica Schitu Măgureanu.

Biserica Popa Tatu

Biserica Popa Tatu este vechea biserică a mahalalei Fântâna Boului, după al cărei nume a fost cunoscută la început. Primul ctitor, al unei biserici de lemn, a rămas necunoscut. În 1760, boierul Mihai Cantacuzino și logofătul Constantin Văcărescu au reclădit-o din zidărie de cărămidă, dar lăcașul nu le-a purtat numele. Biserica, cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului”, „Sfântul Nicolae” și „Sfântul Ioan Botezătorul”, a fost reconstruită în 1879, iar numele sub care a rămas în istoria bisericilor bucureștene este cel al preotului care s-a ocupat de repararea ei în secolul al XIX-lea, popa Tatu.

În fața bisericii, la încrucișarea vechii ulițe a Fântânii (azi strada General Berthelot) cu strada Popa Tatu, se deschide o mică piațetă. Autorii presupun că aici se afla centrul vieții sociale a mahalalei și, probabil, chiar fântâna care i-a dat numele. Tot aici ajungea Fundătura Esculap, care pornea din ulicioara Astronomului. Ion Ghica își amintea că, în 1846, când trecea noaptea pe aici cu Nicolae Bălcescu, pe maidanul din fața bisericii Popa Tatu stăteau „niște dulăi cât vițeii de mari”, care îi întâmpinau cu lătrături. Biserica apare pe planul lui Jung din 1856, în vecinătatea reședinței Kretzulescu de pe ulița Știrbei Vodă.

Biserica Stavropoleos

Biserica Stavropoleos a fost ctitorită de Ioanichie, un călugăr grec originar din Ostanița, sat din Rumelia, venit la București pentru a strânge milostenii pentru eparhia Pogoniani, căreia îi aparținea. Ioanichie s-a așezat în centrul târgului, la biserica lui Ghiorma banul de pe ulița Lipscanilor, numită și biserica grecilor, deoarece era ctitoria marelui ban Ghiorma din Pogoniani. Din milele strânse de la negustorii din vecinătate a construit un han, sursă de venit mai sigură decât milosteniile, iar în curtea hanului, cumpărând terenul bucată cu bucată, a ridicat între 1728 și 1733, în spatele hanului mare al lui Constantin Vodă, aproape de capătul dinspre Dâmbovița al Podului Mogoșoaiei, biserica Stavropoleos. Ulterior, Ioanichie a devenit arhimandrit.

Kir Ioanichie a urmărit cu insistență să asigure venituri ctitoriei sale, obținând „pentru iertarea păcatelor și pomenire” donații importante: moșii bogate în țară, locuri de casă și prăvălii în București. Averea bisericii ajunsese să concureze cu cea a mănăstirii Radu Vodă, cel mai bogat proprietar al vremii. Arhimandritul și-a îndreptat atenția și spre marginea de nord a orașului, unde terenurile mahalalei Fântâna Boului aveau o valoare în creștere. Un document din 1728 arată că Marica Piteșteanu, văduva negustorului Ianache Piteșteanu, iertată de o datorie, a dăruit bisericii casa cu loc și grădină din Fântâna Boului, primind în schimb o căsuță în care să locuiască împreună cu fiica ei. Timp de aproape un secol și jumătate, biserica Stavropoleos a dobândit, a vândut și s-a judecat pentru proprietățile sale din această mahala.

Strada Spiru Haret

Strada Spiru Haret își are originea în ulița care cobora din ulița Fântânii (azi strada General Berthelot) spre balta Cișmigiului, numită explicit „ulița Cișmigiului” și apoi strada Diaconeselor. De-a lungul ei se întindeau terenuri ample ale comunității evanghelice, care și-a construit aici, în anii 1860, o școală. În 1888, pe latura opusă a străzii a fost ridicată clădirea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. În legătură cu prezența acestei instituții și ca omagiu adus lui Spiru Haret, reformatorul învățământului românesc, strada a primit după 1920 numele acestuia. Pe aceeași stradă, vecină cu clădirea ministerului după extinderea acesteia, dar construită anterior, se află casa de la nr. 8, proiectată de arhitectul George Mandrea pe la 1886, în care a locuit și a scris filozoful P.P. Negulescu.

Catagrafia din 1838 înregistra pe ulița Cișmigiului, ca locuitor al mahalalei Schitu Măgureanu, pe arhitectul Xavier Villacrosse, iar prezența sa a făcut ca strada să-i poarte numele în jurul anului 1856. Francez de origine catalană, cu studii la École des Beaux-Arts din Paris, Villacrosse s-a stabilit la București în 1836 și a activat până în 1855 ca arhitect al statului, al orașului și ca antreprenor particular, fiind un promotor al eclectismului dominat de neoclasicism. A impus tramă stradală rectangulară în noile orașe Turnu Severin și Turnu Măgurele, precum și în cartierul bucureștean refăcut după marele incendiu din 1847, între biserica Sfântul Gheorghe Nou și Spitalul Colțea. A intervenit la Palatul Știrbei de pe Podul Mogoșoaiei, a proiectat prima clădire cu funcțiune de Primărie a orașului, distrusă în incendiu, și a refăcut biserica Sfântul Gheorghe Nou în stil neoclasic. A murit la Paris în 1855 și a fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise. Numele său a rămas legat de București prin Pasajul Villacrosse-Macca, construit în 1891 de urmași, pe un teren al familiei.

Strada Luigi Cazzavillan

Strada Luigi Cazzavillan s-a format prin prelungirea vechii ulicioare a Astronomului, care urca paralel cu strada Puțul cu Plopi și din care pornea spre vest Fundătura Esculap, până la biserica Popa Tatu. Între 1895 și 1911, configurația zonei s-a schimbat radical: strada Astronomului a fost prelungită spre nord dincolo de intersecția cu fundătura, a tăiat strada Fântânii (azi General Berthelot) și a ajuns până la strada care după 1900 avea să se numească Transilvaniei. Artera, cu traseu sud-nord, a primit numele lui Luigi Cazzavillan, ziaristul italian stabilit la București care a înființat în 1884 ziarul Universul. Acesta a devenit lectura preferată a românilor și și-a păstrat prestigiul până după Al Doilea Război Mondial, când a dispărut odată cu întreaga presă liberă.

Denumirea avea și o semnificație topografică precisă. La colțul nordic de capăt al străzii, Cazzavillan a construit pe cheltuiala sa o clădire pe care a dăruit-o statului italian, pentru a funcționa în ea o școală italiană destinată copiilor conaționalilor săi. Clădirea a fost demolată după 1990, la decizia reprezentantului statului italian în România, în ciuda opoziției specialiștilor.

Strada Puțul cu Plopi

Strada Puțul cu Plopi poartă un nume legat de istoria locului și a unui oraș de câmpie în care sursele bune de apă erau foarte prețuite și bine cunoscute. Strada se afla în mahalaua Fântâna Boului, care la mijlocul secolului al XIX-lea se întindea de la Cișmigiu peste Puțul cu Plopi până la Gropile lui Neptun de sub Omul de Piatră. Paralel cu ea urca ulicioara Astronomului, viitoarea stradă Luigi Cazzavillan. În 1911 s-a propus prelungirea străzii Puțul cu Plopi printre proprietățile de la nr. 37 și nr. 39 de pe strada Știrbei Vodă (Kretzulescu și Assan), pentru a lega Grădina Cișmigiu de strada Știrbei Vodă. Deși acceptată, soluția nu a fost pusă în practică.

Strada Știrbei Vodă

Viitoarea stradă Știrbei Vodă apare pe planul Bucureștiului întocmit de maiorul Rudolf Borroczyn în 1852, împreună cu domeniul „C. Kretzulesco” din imediata vecinătate. Pe planul Borroczyn din 1846, la nord de lacul Cișmigiu se afla „locul cucoanei Anica Văcărească Căminăreasa”, urmat de ulița ce se va numi Știrbei Vodă, iar pe latura de nord-est, pe Podul Mogoșoaiei, palatul marelui vornic Barbu Știrbei. La inaugurarea Grădinii Cișmigiu (1854), intrarea principală se făcea pe latura de est, printr-o alee care lega parcul de această stradă, aflată pe atunci încă pe vechiul traseu prin spatele Palatului Domnesc, care urca pe lângă clădirea nouă a Teatrului cel Mare până la Podul Mogoșoaiei. Pe latura dinspre Cișmigiu a străzii se aflau proprietăți cu grădini întinse ale familiilor Florescu, Assan, Kretzulescu și Manu.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, Consiliul Comunal a decis tăierea Bulevardului Schitu Măgureanu, între strada Știrbei Vodă și Bulevardul Elisabeta. Deschiderea Cișmigiului spre strada Știrbei Vodă a fost discutată îndelung: în 1911 s-a propus prelungirea străzii Puțul cu Plopi printre proprietățile de la nr. 37 și nr. 39 (Kretzulescu și Assan), apoi deschiderea la limita dintre fostele proprietăți Assan și Florescu/Știrbei (1930), iar în anii 1930 peisagistul Friedrich Rebhuhn a propus o piață amplă la intersecția cu strada Câmpineanu. În 1936, Gazeta Municipală anunța achiziționarea proprietății Florescu din strada Știrbei Vodă pentru mărirea grădinii, iar deschiderea s-a realizat la limita dintre fostele proprietăți Kretzulescu și Assan.

Bulevardul Elisabeta

Bulevardul Elisabeta a fost decis în jurul anului 1871, pentru a lega prima arteră care primise titlul de bulevard, Bulevardul Academiei, ce trecea prin fața clădirii Universității, cu strada Brezoianu și, mai departe, peste Dâmbovița, cu reședința domnească de la mănăstirea Cotroceni. Bulevardul a primit numele noii principese, Elisabeta de Wied. Împreună cu Bulevardul Schitu Măgureanu, a devenit una dintre limitele Grădinii Cișmigiu, deschizând spre oraș un spațiu până atunci închis între clădiri și grădini.

Intrarea principală a Cișmigiului s-a mutat spre sud, pe axa est-vest formată de Bulevardul Carol I și Bulevardul Elisabeta, una dintre cele mai importante artere ale orașului, a cărei valoare s-a reflectat în calitatea clădirilor construite de-a lungul ei. În 1895, împrejmuirea de scânduri a grădinii de pe Bulevardul Elisabeta a fost înlocuită cu un grilaj după modelul celui de pe strada Schitu Măgureanu, provenit de la biserica Sărindar, care se afla la intersecția Căii Victoriei cu bulevardul. Vizavi de intrarea în parc a fost construit, între 1906 și 1910, după planurile arhitectului Petre Antonescu, palatul Ministerului Lucrărilor Publice (Primăria Generală a Capitalei), devenit cap de perspectivă al axei promenadei din Cișmigiu.

Bulevardul Schitu Măgureanu

Bulevardul Schitu Măgureanu a fost decis de Consiliul Comunal ca arteră nouă între strada Știrbei Vodă și Bulevardul Elisabeta, cu prelungire până la Dâmbovița și apoi pe dealul Mihai Vodă. Pe planul Borroczyn din 1852 apare, în zonă, ulița Schitu Măgureanu, alături de ulița Silfidelor, care ajungea la biserica Sfântul Ilie Gorgani. Bulevardul a fost tăiat între 1895 și 1897 și a devenit a doua arteră care delimitează Grădina Cișmigiu, pe latura de vest.

În 1895, municipalitatea a încredințat antreprenorilor Ion Oliva și Petre Georgescu construcția soclului de zid de pe strada Schitu Măgureanu și montarea pe acesta a grilajului care împrejmuise biserica Sărindar, completat cu părțile lipsă. Pe planul de situație al Grădinii Cișmigiu din 1904, latura de vest are intrarea Gorgani, spre strada Schitu Măgureanu.

Cișmeaua Roșie

Cișmeaua Roșie se afla pe Podul Mogoșoaiei, la capătul dinspre răsărit al uliței Fântânii (azi strada General Berthelot). Era o cișmea construită din cărămidă, de unde i se trage și numele, și făcea parte din rețeaua de apă potabilă a Bucureștiului, începută în urma dispoziției domnitorului Nicolae Mavrogheni din 11 noiembrie 1786. Locul are o importanță aparte pentru cultura românească, deoarece numele păstrează amintirea primului teatru bucureștean, „Teatrul de la Cișmeaua Roșie”, din anul 1817.

Catedrala Sfântul Iosif

Catedrala Sfântul Iosif a fost construită pe strada Fântânii (azi General Berthelot) nr. 7, pe un teren cumpărat de monseniorul Ignațiu Paoli, episcop catolic și conducătorul comunității catolice din România din 1870, de la paharnicul Ghiță Cantacuzino. Catolicii din București aveau de mult un lăcaș de cult în centrul târgului, pe strada care își primise numele de la el, Bărăția, dar creșterea numărului lor în secolul al XIX-lea justifica o biserică mai mare. Pentru realizarea proiectului, monseniorul Paoli, însoțit de călugărul arhitect Alfons Zegers, a călătorit prin Europa cerând sprijinul comunităților catolice, al împăratului Franz Iosif și al guvernului francez, și a condus personal lucrările, începute în 1873.

Proiectul este al arhitectului german Friedrich von Schmidt, de formație academic-eclectică, care lucrase la Köln, Viena și Zagreb. Construcția, oprită din lipsă de fonduri, a fost finalizată între 1875 și 1884 datorită contribuției principelui, apoi regelui Carol I, și a principesei Elisabeta de Wied, unei loterii cu obiecte de valoare dăruite de Papa Leon al XIII-lea și altor donații. Catedrala, de tip bazilical, cu trei nave, este în stil neoromanic de inspirație italiană. Fațada este dominată de o rozasă mare, ale cărei vitralii, ca și cele pictate ale altarului, au fost comandate la Casa Mayer din München. Aceeași firmă a realizat seria de picturi pe foaie de aramă cu scene din viața Sfântului Iosif, montate în jurul altarului sculptat în marmură de Carrara după desenele lui Schmidt. La 27 aprilie 1883 s-a înființat la București Arhiepiscopia Catolică.

Palatul Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Strada General Berthelot

Palatul Arhiepiscopiei Romano-Catolice a fost construit în 1925 alături de Catedrala Sfântul Iosif, pe strada Fântânii (General Berthelot), pentru Arhiepiscopia Catolică de București, înființată la 27 aprilie 1883. Construcția a fost finanțată din banii obținuți în 1925 din vânzarea către Vatican a fostului palat al arhiepiscopiei de pe strada Esculap (azi Pictor Stahi), devenit sediul Nunțiaturii Apostolice. Clădirea, în stil neorenaștere italiană, este opera arhitectului Ferdinand Hoeflich, cu fațadele proiectate de arhitectul Felice Nori din Roma, și se remarcă prin bosajele puternic reliefate, eleganța ancadramentelor și amploarea fațadei.

Nunțiatura Apostolică, Strada Pictor Constantin Stahi

Clădirea Nunțiaturii Apostolice a fost construită ca reședință a arhiepiscopului romano-catolic de București, din inițiativa arhiepiscopului Xaverius von Hornstein. La 7 iulie 1900, arhitectul Giulio Magni a cerut Primăriei autorizația pentru construcția „Palatului Arhiepiscopatului latin” din strada Esculap (azi Pictor Stahi) nr. 5–7, chiar peste drum de Biserica Schitu Măgureanu. Clădirea amplă, amplasată conform aprobării cu fațada în curte, paralel cu alinierea, se înscrie în eclectismul academic, cu elemente preluate din Renașterea italiană și din gotic. Corpul central este marcat de o cupolă amplă, susținută de aripile laterale. Interiorul, bogat decorat cu stucaturi și pictură murală, servea atât locuirii, cât și reprezentării.

Capela a fost amplasată astfel încât să permită accesul atât din exterior, cât și direct din interior. Încăperea sobră are bolți în cruce și coloane scurte susținute pe console, cu altarul, inițial din lemn, iar din 1940 din marmură albă, ca element dominant, completat de icoanele Căii Crucii aduse din Slovacia. Prin înălțimea sa, palatul se integra în specificul zonei și în peisajul vegetal al vremii, fără să domine.

Înființarea Nunțiaturii Apostolice în România, în 1920, odată cu stabilirea relațiilor diplomatice cu Vaticanul, a dus la schimbarea proprietarului: palatul a fost vândut Vaticanului în 1925. În timpul și după Al Doilea Război Mondial, Nunțiatura s-a implicat, prin intervenții la Comisia Aliată, în salvarea de la deportarea în Rusia a mii de cetățeni români de etnie germană, ceea ce a făcut-o indezirabilă pentru autoritățile sovietice. Sub presiunea acestora, autoritățile Republicii Populare Române au denunțat unilateral Concordatul cu Vaticanul (încheiat în 1927), l-au expulzat în 1950 pe nunțiul O’Hara, acuzat pe nedrept de spionaj, și au sigilat palatul. Abia în 1990, odată cu reluarea relațiilor diplomatice cu Vaticanul, clădirea a fost restaurată și și-a recăpătat funcția.

Clădirea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, Strada Spiru Haret

Clădirea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice a fost ridicată între 1887 și 1889 pe latura de est a străzii Diaconeselor (azi Spiru Haret), pentru ministerul constituit în 1868. Este una dintre primele construcții ale programului de clădiri ale ministerului și opera arhitectului și inginerului George N. Duca, șeful serviciului de arhitectură al ministerului. Clădirea, cu parter și două etaje, este sobră și în primul rând funcțională, cu elemente decorative din repertoriul curentului neoromânesc.

Notorietatea clădirii se datorează anilor în care aici a lucrat la modernizarea sistemului de învățământ Spiru Haret (1851–1912), primul român doctor în matematică la Paris, academician, profesor universitar și pedagog. Haret a condus ministerul în trei rânduri (1897–1899, 1901–1904, 1907–1910), în guvernele conduse de Dimitrie A. Sturdza, perioadă în care învățământul românesc s-a transformat radical. După 1920, strada a primit numele lui Spiru Haret. Pe aceeași stradă, vecină cu clădirea ministerului după extinderea acesteia, se află casa de la nr. 8, proiectată de arhitectul George Mandrea pe la 1886, în care a locuit filozoful P.P. Negulescu.

Casa Școalelor și Casa Bisericii, Strada General Berthelot

Clădirea Casei Școalelor și a Casei Bisericii a fost ridicată pe la 1900 pe strada Fântânii (General Berthelot), nu departe de Ministerul Instrucțiunii, după planurile arhitectului N.C. Mihăescu, pentru două instituții menite să sprijine categoriile esențiale pentru formarea noilor generații: învățătorul și preotul. Proiectată în stilul neoromânesc al școlii lui Ion Mincu, clădirea este astăzi sediul Ministerului Educației. După Primul Război Mondial a găzduit și Comisiunea Monumentelor Istorice, condusă atunci de Nicolae Iorga. În perioada interbelică se aflau aici biblioteca de specialitate, arhiva de planuri ale monumentelor istorice și colecția de picturi și obiecte de patrimoniu care, alături de cele din Muzeul de Artă Religioasă, au stat ulterior la baza secției de artă medievală a Galeriei Naționale din Muzeul Național de Artă.

Școala de fete a Comunității Evanghelice

De-a lungul străzii Diaconeselor (azi Spiru Haret) se întindeau terenuri ample ale comunității evanghelice, care și-a construit aici o școală în anii 1860. La 3 aprilie 1880, Comunitatea Evanghelică, prin președintele ei, C.H. Müller, cerea Primăriei autorizația pentru construirea unei școli de fete pe strada Diaconeselor nr. 7, în Culoarea de Verde, retrasă cu aproximativ 6 metri de la stradă, conform proiectului anexat. Cererea a fost aprobată în aprilie 1880, după avizul medicului-șef. Clădirea, neoclasică și sobră, și-a păstrat mult timp funcția didactică, iar ulterior a primit alte funcții publice; inscripția care îi indica destinația a dispărut de mult.

Casa și Grădina lui Johann Schlatter

Arhitectul Johann Schlatter, născut în Elveția în 1808, cu studii la Kunst-Akademie din Viena, a sosit la București în 1835. După o perioadă la Atena, unde a participat la construcția palatului regal și a altor clădiri publice, s-a întors definitiv la București. În 1845 a devenit primul „arhitect monastiresc”, fiind precursorul restaurărilor de monumente istorice din România, și a introdus în oraș stilul romantic de factură neogotică. A murit în timpul unei călătorii la Pisa, în 1865, unde a fost înmormântat.

Înainte de 1856, Schlatter și-a construit casele pe ulița Știrbei Vodă (pe traseul viitoarei străzi Câmpineanu), „în colțul antreului grădinii publice”, aproximativ pe locul actualei străzi Șipotul Fântânilor și al fostei Alei Carmen Sylva. Casa avea o grădină amplă cu un restaurant foarte căutat la mijlocul secolului al XIX-lea. La 6 ianuarie 1848, tânărul Johann Strauss-fiul, în vârstă de 22 de ani, a susținut la București un concert cu orchestra sa de 32 de muzicieni, încheiat cu un potpuriu pe motive populare românești intitulat „Ecouri din Valahia”, urmat de un dineu la restaurantul „Grădina lui Schlatter”, prelungit cu o petrecere până în zori. Numele s-a păstrat mult timp: în 1860, pavarea străzii Știrbei Vodă continua până la „Intrarea Slater”, iar în anii 1880 o autorizație de construcție pentru Albert Neubauer menționa „strada Antreul Cișmigiului despre Slater” (Știrbei Vodă nr. 33). Pe strada Șipotul Fântânilor, în curtea casei care închide capătul de vest al fostei Alei Carmen Sylva, se află o fântână construită în 1894 de arhitectul Bohacker.

Casa Constantin Grigore Ghica, mahalaua Brezoianu

Casa lui Constantin Grigore Ghica se afla pe ulița Cișmigiului din mahalaua Brezoianu, la sud de proprietățile Kretzulescu și Florescu de pe strada Știrbei Vodă. În 1858, casa a fost închiriată de guvern pentru găzduirea comisarilor Marilor Puteri, care urmau să discute soarta Țărilor Române după ocupațiile turcă, rusă și austriacă prin care trecuseră. Clădirea era impunătoare, cu parter și etaj și tapete pe pereți, iar dimensiunile ei reies din documentul care descrie pregătirea pentru noii ocupanți: reparații la 65 de uși, 75 de ferestre și 38 de sobe.

Strada Câmpineanu

Strada Câmpineanu urmează vechiul traseu al străzii Știrbei Vodă. Pe acest traseu, strada pornea de lângă Teatrul Național, cobora spre strada Brezoianu, apoi urca spre nord, aproape paralel cu limita de est a Cișmigiului, pe lângă bisericile Sf. Ionică, Brezoianu și Stejaru, până la strada Calvină. Pe acest segment se aflau, la mijlocul secolului al XIX-lea, casele și grădina arhitectului Johann Schlatter, la intrarea în grădina publică. După realinierea străzii Știrbei Vodă, aprobată de Consiliul Comunal în 1882 și legalizată în 1896, segmentul vechi, considerat important, a fost păstrat și a primit numele de strada Câmpineanu; Planul Vahnig din 1911 îl arată între Calea Victoriei și strada Știrbei Vodă. La intersecția străzilor Câmpineanu și Știrbei Vodă se aflau, în vechime, instalațiile de captare a apei construite din porunca domnitorului Constantin Ipsilanti, iar în anii 1930 peisagistul Friedrich Rebhuhn propunea aici o piață amplă spre care să se deschidă Cișmigiul.

Transformarea majoră a străzii a avut loc după Al Doilea Război Mondial, odată cu desființarea grădinii Palatului Regal și transformarea palatului, parțial în Muzeul Național de Artă și parțial în sediul Consiliului de Stat. Strada a fost întreruptă de șirul de blocuri care marchează ovalul vestic al noii Piețe a Palatului, dominată de Sala Palatului. Amintirea continuării ei, numită acum Poiana Narciselor, se păstrează prin porticul central lăsat la parter ca spațiu de trecere printre blocuri.

Teatrul Național (clădirea din 1852)

Teatrul Național a fost construit între 1846 și 1853, după proiectul arhitectului vienez Anton Heft, pe Podul Mogoșoaiei, pe locul unde se aflase Hanul Filaret, și a fost inaugurat în seara de 31 decembrie 1852, în timpul domniei lui Barbu Știrbei. Clădirea neoclasică a fost realizată din materiale prețioase și la un nivel artistic deosebit, pentru detaliile decorative fiind chemați meșteri din Viena și Berlin. Sprijinind construcția, marii boieri și-au arătat dorința de a avea instituții culturale care să confere prestigiu orașului. Un preludiu al teatrului fusese reprezentația piesei „Avarul” de Molière, în 1818, în sala de festivități a Colegiului Național Sfântul Sava. Imediat la nord de Piața Teatrului începea vechiul traseu al străzii Știrbei Vodă (azi strada Câmpineanu).

Palatul Kretzulescu

Palatul Kretzulescu se află pe strada Știrbei Vodă, la nordul Grădinii Cișmigiu, pe locul pe care planul cadastral al lui Rudolf Borroczyn din 1846 îl consemna ca proprietate a „cocoanei Anicuța Văcărească”. În secolul al XVIII-lea, documentele menționau în zonă „viile Crețuleștilor”. La mijlocul secolului al XIX-lea, aici se aflau proprietățile Kretzulescu: în 1860 locuiau pe stradă Iancu Crețulescu (nr. 55) și Costache Crețulescu, iar harta lui Pappazoglu din 1871 sugerează folosirea, la acea dată, a proprietăților Kretzulescu de pe strada Știrbei Vodă ca sediu al Curții de Conturi. Pe planul cadastral din 1895–1899, Elena Kretzulescu figura ca proprietar la nr. 39, între casele Assan (nr. 37) și Populeanu (nr. 41). Înaintașii ei, Gheorghe și Constantin Crețulescu, fuseseră elevi ai Școlii de la Sfântul Sava.

Palatul a fost construit la începutul secolului al XX-lea de Elena (Helene) Kretzulescu, care îl considera „o importantă construcțiune”, cu un arhitect care a răspuns prin proiect ambițiilor clientei. Ca operă de arhitectură, palatul se înscrie în seria reședințelor de lux ale protipendadei bucureștene construite în stilul eclectismului academic și reprezintă o reușită a epocii, devenind un reper în această parte a orașului. A fost favorizat de vecinătatea Cișmigiului, al cărui peisaj s-a păstrat; în 1900 și 1904, documentele Primăriei menționau „grădina doamnei Crețulescu” la nordul parcului. Deschiderea Cișmigiului spre strada Știrbei Vodă s-a realizat la limita dintre fostele proprietăți Kretzulescu și Assan, folosind probabil aleile care coborau spre lac din grădina palatului.

De-a lungul timpului, clădirea a fost locuință, muzeu și sediu de instituții culturale. Au existat și ani în care a fost tratată ca o clădire fără valoare artistică, cu compartimentări și recompartimentări distructive pentru concepția arhitecturală. Trecerea de la reședință privată la funcțiune publică culturală s-a dovedit în general benefică, iar instalarea Centrului European UNESCO pentru Învățământ Superior a fost o destinație potrivită. Modificarea statutului acestei instituții a dus însă la abandonarea clădirii, care nu și-a găsit încă un rost pe măsura valorii sale. În jurul palatului, zona a evoluat de la un cartier periferic, aproape exclusiv rezidențial, la un teritoriu central cu funcțiuni de învățământ, cultură, loisir și locuire, în vecinătatea Ateneului Român, a fostului Palat Regal (Muzeul Național de Artă), a Bibliotecii Centrale Universitare, a Colegiului Național „Sfântul Sava”, a Universității de Muzică și a Ministerului Educației.

Strada General Berthelot

Strada General Berthelot urmează traseul vechii „ulițe a Fântânii”, care mărginea spre nord mahalaua Fântâna Boului. Ulița pornea de pe Podul Mogoșoaiei, din dreptul Cișmelei Roșii, și mergea spre apus până la răscrucea din fața Bisericii Popa Tatu, unde se deschide astăzi o mică piațetă, probabil vechiul centru al mahalalei și locul fântânii care i-a dat numele. În 1856, capătul străzii era marcat de „casa lui Otto zugravul”, întemeietorul unei familii bucureștene din care s-a ridicat un guvernator al Băncii Naționale în perioada interbelică; ulterior strada a fost prelungită până la strada Berzei. A purtat pe rând numele Fântânii, Cișmeaua, Fântâna Boului, Dr. Karl Lueger, H.M. Ph. Berthelot, Al. Popov și Nuferilor, revenind astăzi la numele generalului francez Henri Mathias Berthelot, șeful misiunii militare care a ajutat armata română să se reorganizeze în Primul Război Mondial.

Odată cu extinderea orașului spre nord, strada a devenit o arteră centrală, cu clădiri importante, mai ales spre capătul de est. La nr. 6 (azi nr. 12) a fost construită, la sfârșitul deceniului al cincilea sau începutul deceniului al șaselea al secolului al XIX-lea, casa neoclasică a lui Alexandru Ghica, devenită în 1901 Școala profesională de fete „A.F. Robescu”. La nr. 7, pe un teren cumpărat de monseniorul Ignațiu Paoli de la paharnicul Ghiță Cantacuzino, a fost ridicată între 1873 și 1884 Catedrala catolică Sfântul Iosif, alături de care s-a construit în 1925 Palatul Arhiepiscopiei Romano-Catolice. Pe la 1900, arhitectul N.C. Mihăescu a construit clădirea neoromânească a Casei Școalelor și a Casei Bisericii, azi sediul Ministerului Educației. Colegiul Național „Sfântul Sava” s-a mutat pe strada Fântânii la sfârșitul secolului al XIX-lea, mai întâi la colțul cu strada Popa Tatu, apoi în fosta clădire a spitalului de copii, iar din 1924 și-a construit pe același teren, retras de la stradă, sediul actual. Din strada General Berthelot cobora spre Cișmigiu ulița Cișmigiului (strada Spiru Haret), iar între 1895 și 1911 strada a fost tăiată de prelungirea străzii Astronomului, devenită strada Luigi Cazzavillan.

Grădina Kiseleff

Grădina Kiseleff a fost prima grădină publică a Bucureștiului, amenajată pe cele două laturi ale Șoselei Kiseleff. Lucrarea a fost realizată de arhitectul și peisagistul german Karl Friedrich Wilhelm Meyer (1814–1852), director al grădinilor imperiale austriece, venit la București în jurul anului 1843 pentru amenajarea „aleiului” care avea să poarte numele de Grădina Kiseleff. Meyer a realizat apoi și Grădina Cișmigiu. A murit la 15 august 1852 și a fost înmormântat în cimitirul evanghelic de la Șosea. După desființarea cimitirului, mormântul lui a fost lăsat pe loc, în mijlocul Grădinii Kiseleff, și a dispărut cu timpul.

Biserica Sărindar

Mănăstirea Sărindar avea marginea dinspre apus chiar pe malul bălții Cișmigiului. La 25 februarie 1671, negustorul bucureștean Gheorghe Dura i-a lăsat mănăstirii balta pe care o stăpânea. Comisia instituită de Gheorghe Bibescu în 1845 pentru asanarea bălții a constatat că locul numit Fântâna Boului fusese dăruit de domnitorii anteriori mănăstirii Sărindar și altora, cu întindere doar până la baltă, care rămăsese domnească. Biserica Sărindar, care la deschiderea Podului Mogoșoaiei se afla la capătul de nord al orașului, ajunsese la sfârșitul secolului al XIX-lea în centrul acestuia, la intersecția Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta. După dispariția ei, grilajul care îi delimita terenul a fost montat în 1895 pe soclul de zid al Grădinii Cișmigiu de pe strada Schitu Măgureanu, de antreprenorii Ion Oliva și Petre Georgescu.

(extrase din Cezara Mucenic, Oliver Velescu, Palatul Elena Kretzulescu, Editura Vremea, București, 2021)