Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane ca rețea
Căutări recente:
Familia Crețulescu / Kretzulescu. Elena Kretzulescu, proprietara palatului de pe Strada Știrbei Vodă
Originile familiei și ctitoria de pe Podul Mogoșoaiei
Neamul Crețuleștilor
Familia Crețulescu este una dintre vechile familii boierești ale Țării Românești. Numele vine de la satul Crețuleștii din Dâmbovița, de unde provenea logofătul Stan, pomenit într-un zapis din 1646, primul înaintaș cunoscut al neamului. Banul Mihai Cantacuzino, autorul unei genealogii a marilor familii muntene, socotea neamul Crețuleștilor „familie de baștină” română, „dintre neamurile cele mari ale Valahiei”. În 1825, consulul prusac de la București, baronul Kreuchely-Schwerdtberg, relata replica pe care banul Kretzulescu i-o dăduse domnitorului Grigore al IV-lea Ghica, după o discuție aprinsă: Crețuleștii erau „la fel de vechi ca și principatul” și fuseseră totdeauna fideli suveranilor lor. După acest schimb de cuvinte, banul a părăsit Curtea și s-a retras la moșiile sale.
Ascensiunea familiei în secolul al XVII-lea este legată de alianțele cu marile neamuri ale epocii. Marele logofăt Radu Crețulescu (1620–1680) s-a căsătorit cu Maria Cantacuzino, fiica cea mare a postelnicului Constantin Cantacuzino și văduva lui Pană Filipescu. Fiul său, marele logofăt Pârvu Crețulescu, a fost tatăl lui Iordache Crețulescu, cel care avea să intre prin căsătorie în familia domnitorului Constantin Brâncoveanu. Familia a avut și o tradiție cărturărească: un testament păstrat în arhiva neamului menționează lăsarea către domnitorul Nicolae Mavrocordat a unui atlas cumpărat de la Viena, iar către fii a unei biblioteci cu cărți de filozofie, gramatică, politică și istorie, în limbile latină și italiană.
Iordache și Safta Crețulescu, ctitorii bisericii
În anul 1700, Constantin Brâncoveanu și-a căsătorit a patra fiică, Safta, cu Iordache Crețulescu, un tânăr de 20 de ani care își petrecuse copilăria și adolescența la Curtea Domnească. Domnitorul le-a dăruit tinerilor soți un loc de casă în București, situat în fața Podului Mogoșoaiei, „ulița cea mare” a orașului, actuala Calea Victoriei. Aici și-au ridicat casele, în vecinătatea locului pe care se va afla mai târziu Palatul Regal.
După executarea lui Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi la Constantinopol, în 1714, Iordache și Safta Crețulescu s-au refugiat la Veneția. Întorși în țară în 1717, au hotărât să construiască lângă casele lor o capelă, un paraclis în care să fie îngropați membrii familiei. Biserica, numită de atunci Crețulescu, a fost sfințită la 30 octombrie 1722. Ea aparține perioadei de maturitate a stilului brâncovenesc, în care formelor tradiționale li s-a adăugat un bogat repertoriu decorativ dominat de motive vegetale, comparabil cu cel al Bisericii Stavropoleos. Până la mijlocul anilor 1930, spatele bisericii a fost înconjurat la est de Hanul Kretzulescu, o clădire comercială de pe Calea Victoriei, demolată la mijlocul anilor 1930.
Boierul Iordache Crețulescu a ajuns la rangul de mare vornic. Mihai Cantacuzino, în Genealogia Cantacuzinilor, îl caracteriza ca pe un bărbat „religios, discret, drept, cinstit”. Iordache a murit în 1746, iar Safta l-a urmat un an mai târziu. Înainte de moarte, ea și-a împărțit averea celor patru fii, iar prin diata din 1747 a stabilit ca biserica „să nu se închine nicăierea”, adică să nu fie închinată vreunei mănăstiri, ci să rămână în grija urmașilor. Prevederea a stat la baza Eforiei Bisericii Kretzulescu, administrată timp de aproape două secole de descendenții ctitorilor.
Urmașii din secolul al XVIII-lea
Dintre fiii lui Iordache și ai Saftei, doi au dat ramurile importante ale familiei. Radu Crețulescu, ajuns și el vornic, s-a căsătorit cu fiica paharnicului Leurdeanu; din această ramură se trag oamenii politici ai secolului al XIX-lea. Constantin Crețulescu, mare ban al Craiovei, a luat de soție pe fiica lui Antonie Caliarh; din urmașii acestuia s-au ridicat mai mulți dregători cu rol în istoria orașului.
Manolachi Crețulescu, fiul banului Constantin, a fost mare vornic și mare ban. A locuit în casele răposatului său socru, banul Dumitrașcu Racoviță, case care au revenit ulterior, prin danie, Spitalului Colțea. Manolachi s-a numărat printre boierii care l-au sprijinit pe domnitorul Alexandru Ipsilanti (1774–1782) în reformele sale. În timpul domniei lui Nicolae Caragea (1782–1783), în calitate de clucer de Divan, a fost însărcinat cu supravegherea refacerii Podului Colței, de la Colțea până în dreptul porții spătarului Ventura și până la biserica Sfântul Gheorghe Nou. Ulițele mai importante erau atunci acoperite cu bârne de lemn, ca să ferească trăsurile și căruțele de noroi, de unde și numele de „poduri” dat acestor străzi.
Istrate Crețulescu, fratele lui Manolachi, era vornic în 1821 și făcea parte din partida boierilor pământeni care doreau abolirea regimului fanariot, fiind „gata să se asocieze la Brașov cu orice lucru de folos obștesc”. Refugiat în 1827, este pomenit printre „boierii patrihoți” care se opuneau reformelor financiare propuse pentru modernizarea țării. Mai târziu, strănepotul lui Manolachi, Emanoil Kretzulescu (1836–1908), a avut o carieră în diplomație, mai întâi ca agent diplomatic al României la Paris, apoi ca ministru plenipotențiar.
De la Crețulescu la Kretzulescu
Numele Crețulescu a fost scris și folosit în această formă până la mijlocul secolului al XIX-lea. Atunci, tânăra generație de boieri și-a făcut studiile superioare în Franța și, ca întreaga societate aristocratică românească, vorbea și scria în limba franceză. Sub această influență, numele familiei a început să fie ortografiat Kretzulescu. Noua formă s-a răspândit odată cu numărul mare de membri ai familiei, dar fără să o înlocuiască pe cea veche. Cele două grafii au circulat în paralel până în secolul XX: aceeași persoană apare, în actele și în presa anilor 1920, când ca Elena Kretzulescu, când ca Elena Crețulescu.
Importanța pe care familia o acorda numelui reiese dintr-un proces, rar în epocă, intentat la sfârșitul secolului al XIX-lea altor purtători ai aceluiași nume. Pe baza Codului Civil, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, familia Crețulescu/Kretzulescu a deschis între 1895 și 1900 procese de „delăsare a numelui” împotriva celor care, fără să facă parte din familie, purtau numele Crețulescu. Boierii au câștigat procesele cu cârciumarul Ion Crețulescu din Chirnogi, cu sătenii Ion și Nicolae Crețulescu din Argetoaia (Gorj) și cu inginerul Gh. Crețulescu din Târgu Jiu. Au pierdut însă procesul cu locotenent-colonelul Ștefănescu-Kretzulescu, care făcea parte dintre descendenți, și pe cel cu Tănase Crețulescu, un cunoscut cofetar de pe strada Carol, care a invocat legătura de nedespărțit dintre vadul comercial câștigat și numele sub care era cunoscut.
Ramura Ștefănescu-Kretzulescu
Locotenent-colonelul Alexandru Ștefănescu locuia pe Strada Știrbei Vodă, la nr. 139, pe aceeași stradă cu vărul său, proprietarul caselor de la nr. 39. Era nepotul Saftei Kretzulescu, sora logofătului Alexandru Kretzulescu, căsătorită cu marele clucer Dimitrie Ștefănescu, și, prin urmare, văr de al doilea cu Ana Kretzulescu-Lahovary. În 1892 a încercat, cu ajutorul justiției, să fie acceptat ca efor al Bisericii Kretzulescu, motivând că este descendent „de sânge și în al 5-lea grad” al ctitorilor Iordache și Safta Crețulescu.
Deși eforii erau în general aleși dintre urmașii pe linie bărbătească, Eforia i-a recunoscut descendența și l-a admis drept „pensionar al Eforiei”, el și, după deces, soția și copiii săi. Ofițerul, care a semnat de atunci „Ștefănescu-Kretzulescu”, a avut cinci copii. Pentru fiica sa Elena-Lucia, Eforia Kretzulescu i-a acordat „conform tradiției” un ajutor de măritiș. Elena-Lucia Ștefănescu-Kretzulescu s-a căsătorit cu Dimitrie I. Mihăilescu și s-a stabilit la Râmnicu Sărat, unde soțul ei era mare proprietar.
Ramura logofătului Alexandru Kretzulescu
Alexandru Kretzulescu și casa din strada Română
Vornicul Radu Crețulescu și soția sa, Sofia, născută Leurdeanu, au avut un singur fiu și mai multe fete. Fiul, clucerul Iordache Crețulescu, s-a căsătorit mai întâi cu Maria, fiica lui Mihai Cantacuzino, autorul genealogiei citate mai sus, apoi cu Ralița Florescu. Dintre copiii săi, Alexandru Kretzulescu (1779–1847) a fost cel care a continuat ramura principală. A ajuns logofăt al credinței, adică ministru al cultelor, în 1839, și s-a căsătorit cu Anica Câmpineanu. Familia a avut zece copii. Alexandru a ținut o condică a familiei în care nota cu grijă nașterile, căsătoriile, plecările la studii și rangurile primite de fiii săi.
Familia a locuit într-o casă construită în 1817 pe strada Română, actuala Stradă Nicolae Iorga, cu ajutorul meșterului Leonte Calfa, ajuns mai târziu meimar-bașa, adică conducătorul breslei constructorilor zidari. Casa se păstrează și astăzi. Planul ei urma tipul descris de doctorul Constantin Caracaș (1773–1828) în Topografia Țării Românești: o galerie pătrată la mijlocul fațadei, cu un foișor, și camere dispuse de o parte și de alta. La casa Kretzulescu, spațiul sălii de mijloc a fost redus în favoarea camerelor. Contractul cu meșterul cerea ca tavanele să fie făcute cu var și ornamentate „cu ciubuce frumoase”.
Între anii 1866 și 1870, în matricola de impozit funciar, proprietare ale casei din strada Română apar domnișoarele Kretzulescu, fiicele nemăritate ale logofătului. Dintre cei zece copii ai lui Alexandru Kretzulescu au intrat în istorie trei fii, Constantin, Scarlat și Nicolae, toți implicați în viața politică, culturală și administrativă a secolului al XIX-lea. Un al patrulea fiu, Dumitru, s-a născut în 1824. Fiicele Ralou, Smaranda și Elena au trăit cea mai mare parte a vieții în Franța.
Constantin A. Kretzulescu (1809–1884)
Constantin A. Kretzulescu, cel mai mare dintre frați, s-a născut la București, la 22 mai 1809. După o perioadă în care a slujit în tânăra armată a Țării Românești, a participat activ la revoluția din 1848, ca președinte al Sfatului administrativ al Bucureștiului. Sosirea trupelor otomane l-a obligat să se refugieze la Paris; în anii exilului a călătorit prin țările Europei și s-a ocupat de pictură. Întors în țară, a devenit în 1857 președinte al Comitetului Central al Unirii, care a pregătit alegerile pentru Divanul ad-hoc. A înființat ziarul Concordia, pe care l-a cedat ulterior lui C. A. Rosetti.
În 1859, la începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a condus guvernul de la București al Țării Românești. În calitate de ministru al cultelor, numele său este legat de hotărârea din 27 iulie 1859 privind introducerea alfabetului latin în scrierea limbii române, în locul alfabetului chirilic. Dezacordul față de unele soluții politice l-a determinat ca, din 1863, să se alăture partizanilor înlăturării lui Cuza. Între 1 martie și 5 august 1867, în primii ani ai domniei principelui Carol, a fost din nou președinte al Consiliului de Miniștri.
În timpul celui de-al doilea guvern s-au luat măsuri de protejare a burgheziei autohtone, inclusiv reînființarea birourilor de pașapoarte și interzicerea arendării de imobile, hanuri și cârciumi de către străini. Aceste măsuri, care loveau în special emigrația evreiască din Galiția, au fost interpretate în Europa ca antisemite. Adolphe Crémieux, președintele Alianței israelite universale, le-a denunțat public, iar deputatul englez Moses Montefiore a venit în România pentru a constata situația coreligionarilor săi.
Constantin Kretzulescu a fost și publicist. În 1863 a publicat Sommariu al historiei universale a culturei, o carte unică pe atunci în peisajul românesc, după care au învățat generații de școlari, și Despre mărirea națiunilor. A devenit membru de onoare al Academiei Române în 1871. Căsătorit cu Ruxandra Dedulescu, a avut cinci copii și a locuit într-o casă construită în 1878 pe ulița Herăstrăului, devenită ulterior Calea Dorobanților. Casa, folosită mult timp ca sediu al unor instituții de învățământ după ce a ieșit din proprietatea familiei, a fost demolată. Constantin A. Kretzulescu a murit la București, la 21 martie 1884.
Scarlat A. Kretzulescu (1810–1873)
Scarlat A. Kretzulescu a intrat în 1831 în armata română, unde a ajuns până la gradul de colonel. Retras din armată, s-a implicat în politică: a fost deputat, senator și ministru al cultelor. A fost ales primar al Bucureștilor, funcție pe care a ocupat-o între 18 mai 1871 și 27 decembrie 1872; în timpul mandatului său a fost introdus iluminatul orașului cu gaz aerian.
Scarlat s-a căsătorit cu Elena (1821–1853), fiica bogatului mare vornic Alexandru Villara, care a primit ca zestre casele din Mahalaua Popa Cosma, lângă biserica Sfântul Nicolae Tabacu. Casele fuseseră construite în deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, în stil neoclasic, pe strada care purta numele mahalalei, strada Cosma. Scarlat a renovat și a împodobit casa. Nepoții săi, Ana Lahovary și Ion D. Ghica, au descris-o în amintirile lor: o scară masivă din blăni groase de stejar, cu rampe de fier comandate la Paris, parchete ornamentate cu lemn de trandafir, picturi de școală franceză și italiană în rame aurite, dulapuri-bibliotecă sculptate în stejar, pline cu cărți clasice și de artă, și un serviciu de masă de porțelan comandat la Paris, cu monograma S.K.
Casa avea o curte mare în față și o grădină mare în spate, cu ronduri de flori, ibiși care se plimbau pe peluze și o seră în care se aflau lămâi, rodii și leandri. Rămas văduv în 1853 și fără copii, Scarlat Kretzulescu nu s-a recăsătorit. A ținut casa deschisă prietenilor și a făcut multe binefaceri, printre cei ajutați fiind și Biserica Evanghelică. A murit în 1873 și a lăsat casa moștenire fratelui său Constantin. Închiriată mai întâi unor particulari, casa a trecut în 1885 în proprietatea „Bank of Rumania”, apoi a statului, și a primit de-a lungul timpului diverse funcțiuni; în a doua jumătate a secolului XX a găzduit Muzeul Literaturii Române.
Nicolae A. Kretzulescu (1812–1900)
Nicolae A. Kretzulescu, cea mai cunoscută personalitate a familiei în secolul al XIX-lea, s-a născut la București, la 1 martie 1812. A intrat de tânăr în slujbe administrative la Curtea de Apel, dar la 26 iunie 1834 a plecat la Paris „ca să învețe să se facă dohtor”, cum nota tatăl său în condica familiei. S-a întors la 7 septembrie 1839, iar în 1844 a plecat din nou la Paris pentru doctorat. A fost primul fiu de mare boier din Țara Românească cu diplomă de doctor în medicină. Numit medic al Culorii de Negru, s-a ocupat de organizarea serviciului sanitar și mai ales a chirurgiei, practicată până atunci rudimentar de spițeri și bărbieri sau de medici străini.
Pe lângă Spitalul Colțea a înființat o Școală de mică chirurgie și a redactat, în 1843, un Tratat de anatomie descriptivă pentru elevii săi, iar până în 1854 manualul său de chirurgie a fost singurul de acest fel în limba română. A introdus o terminologie medicală românească și s-a ocupat de traducerea unor tratate de medicină. Paralel, a primit rangurile boierești obișnuite: pitar în 1844, serdar în 1845, paharnic în 1846, clucer în 1852.
La 20 ianuarie 1846, Nicolae Kretzulescu s-a căsătorit cu Sofia, fiica lui Ignatie Iakovenko (1798–1870), funcționar al Consulatului rus la București, șef al Poștelor rusești și autor a două lucrări despre Principatele Române. Mama Sofiei, Elena, era fiica doctorului Constantin Caracaș. Cununia a avut loc seara, în casa Iakovenko, aproape de locul unde se află astăzi Biserica Rusă, nași fiind logofătul Iancu Scarlat Câmpineanu și soția lui Iakovenko. După căsătorie, Nicolae a locuit mai întâi în casa Patz de pe strada Diaconeselor, închiriată împreună cu fratele său Scarlat, apoi în casa Kretzulescu de pe Strada Știrbei Vodă, lângă Cișmigiu.
Ca și frații săi, Nicolae Kretzulescu s-a aflat printre conducătorii revoluției din 1848. A fost trimis în Transilvania și Ungaria pentru o înțelegere cu revoluționarii maghiari împotriva Rusiei și a fost numit inspector administrativ peste șase județe din Muntenia, perioadă în care a eliberat numeroși robi de pe moșii. După înfrângerea revoluției a plecat la Constantinopol cu un pașaport englez pe numele Gorelli, obținut de la consulul britanic Colquhoun, apoi la Paris. În mai 1849 a fost numit medic-șef la spitalul Culeli din Constantinopol. Revenit la București, și-a reluat postul de medic la Spitalul Colțea și s-a alăturat partidei unioniste din Divanul ad-hoc, în care fratele său Constantin era membru de frunte.
După Unire a condus de două ori guvernul: între 24 iunie 1862 și 11 octombrie 1863 și între 14 iunie 1865 și 11 februarie 1866, și a fost ministru în alte cabinete, la justiție, lucrări publice, culte și interne. Sub guvernarea sa a susținut legi importante pentru cultura națională, între care, în 1864, legea pentru scoaterea limbii grecești din săvârșirea cultului și Legea instrucțiunii publice. Considerat un sprijinitor al lui Alexandru Ioan Cuza, s-a retras pentru o vreme din politică și s-a ocupat de Școala de Arte Frumoase și de Conservatorul de muzică și declamație, instituții care au funcționat o vreme în clădiri aflate la nord de Cișmigiu.
Nicolae Kretzulescu a fost unul dintre fondatorii Societății Literare, devenită Societatea Academică și apoi Academia Română, al cărei regulament l-a redactat. A fost președinte al Academiei între 1872 și 1873 și din nou între 1895 și 1898. S-a aflat și în grupul de inițiatori ai Ateneului Român, al cărui președinte a fost o perioadă. A revenit în guvern ca ministru al instrucțiunii publice în 1879 și a fost președinte al Senatului între 1889 și 1890. A reprezentat România ca ministru plenipotențiar la Berlin (1874–1876), Roma (1880–1881), Sankt Petersburg (1881–1886) și Paris (1891–1893). Era mare ofițer al Legiunii de Onoare.
În iarna 1868–1869, Nicolae Kretzulescu a acceptat invitația consulului german Theremin, căsătorit cu Elena Caracaș, mătușa Sofiei, de a vizita Egiptul. A revenit în țară cu mumia unui preot al zeului Amon din Teba, datată cam cu 1600 de ani înainte de Hristos. Sarcofagul a fost deschis în casele vărului său de pe Strada Știrbei Vodă, unde locuia atunci, în prezența domnitorului Carol I, iar mumia a fost dăruită Muzeului de Antichități din București.
Familia își petrecea verile la moșia Leurdeni (Leordeni, județul Argeș), unde Nicolae și Sofia Kretzulescu i-au primit de mai multe ori pe principele Carol și pe principesa Elisabeta; o cărare de plimbare preferată a principesei, în pădurea moșiei, a primit numele de Aleea Doamnei. În timpul Războiului de Independență, doctorul a înființat la Leurdeni un mic spital, în care Sofia a îngrijit răniții, fapt pentru care a primit de la Carol I medalia ce îi poartă numele. Sofia s-a implicat în societățile caritabile patronate de principesa Elisabeta și a sprijinit femeile din sat să-și valorifice broderiile. Nicolae Kretzulescu a murit la Leordeni, la 26 iunie 1900. Sofia i-a supraviețuit 13 ani și a murit la Paris, în 1913, la vârsta de 91 de ani.
Surorile Ralou, Smaranda și Elena
Fiicele nemăritate ale logofătului Alexandru Kretzulescu, Ralou, Smaranda și Elena, au avut domiciliul numai teoretic în București, deoarece locuiau în Franța, la Saint-Germain-en-Laye, în departamentul Seine-et-Oise. Datele lor de naștere diferă de la un document la altul: Ralou s-a născut în 1815, Smaranda în 1820, iar Elena în 1827 sau, după alte certificate, în 1831. În vara anului 1896, cele trei surori se aflau în grija fratelui lor, Nicolae, considerat șeful familiei. La 1 septembrie 1896, în fața notarului R. Greban din Saint-Germain-en-Laye, acesta a încheiat un act prin care le constituia o pensie viageră anuală. În aceeași zi, Elena și-a făcut primul testament, prin care își numea legatare universale surorile.
Surorile au murit însă înaintea ei. Elena a încheiat atunci un nou testament, tradus și certificat în țară la 11 iulie 1906. Prin acesta, veniturile urmau să acopere cheltuielile pentru „construcții și mari reparații” la casa familiei de la nr. 5 din strada Română, legatar universal era numit Alexandru Lahovary, „nepotul nostru prin alianță”, iar nepoatei Ana Lahovary îi lăsa toate efectele și bunurile mobile. Elena Al. Kretzulescu a murit la Saint-Germain-en-Laye, la 13 martie 1907, la vârsta de aproape 80 de ani.
Această Elena Kretzulescu, sora oamenilor politici Constantin, Scarlat și Nicolae, nu trebuie confundată cu Elena (Hélène) C. Kretzulescu, proprietara reședinței din nordul Cișmigiului și ctitora actualului palat, descendentă a celei de-a doua ramuri a familiei. Confuzia dintre cele două este frecventă, inclusiv printre descendenții familiei. Elena Al. Kretzulescu, care a trăit aproape toată viața departe de țară și a murit în 1907, nu a avut nicio legătură cu construcția palatului de pe Strada Știrbei Vodă nr. 39, ridicat în anii 1902–1904.
Anna Kretzulescu-Lahovary (1865–1964)
Singurul copil al lui Nicolae și al Sofiei Kretzulescu, Anna (alintată Nunuța), s-a născut în 1865. A primit o educație îngrijită: mai întâi acasă, cu o guvernantă franceză, d-na Coulin, apoi, în timpul misiunilor diplomatice ale tatălui, în pensioane din Dresda și Charlottenburg și la Paris, la Assomption (1878–1880). La Sankt Petersburg și-a făcut intrarea în societate și l-a cunoscut pe tânărul diplomat Alexandru Em. Lahovary, prim-secretar al Legației române, fiul lui Emanoil Lahovary, președinte al Curții de Apel, și al Olimpiei Arsaki. Logodna a avut loc în toamna anului 1881.
Căsătoria s-a celebrat la 27 mai 1882, cu mare fast, la Biserica Kretzulescu, ctitoria familiei, de lângă Palatul Regal. Martori au fost Nicolae Kretzulescu și Zoe Ghika-Comănești, sora mirelui, iar asistența a cuprins membri ai familiilor Kretzulescu, Câmpineanu, Brăiloiu și Cantacuzino, demnitari ai Curții și miniștri străini acreditați la București. Curtea bisericii a fost luminată atunci cu candelabre cu gaz, noutate legată în amintirile Annei de mandatul de primar al unchiului și nașului ei, Scarlat Kretzulescu.
Anna l-a însoțit pe soțul ei în toate misiunile diplomatice: Sankt Petersburg (până în 1884), Paris (până în 1887), Roma (1893–1899), Constantinopol (1902–1906), Viena (1906–1908), Paris (1908–1917) și din nou Roma (1917–1928). A organizat o cooperativă în care femeile de la Leurdeni lucrau broderii după modele tradiționale, pe care le-a publicat și le-a expus în străinătate. În 1911 a înființat la Paris Căminul Tinerelor Fete Românce, iar în 1917 a devenit președinte executiv al Comitetului de Asistență al Crucii Roșii Române de la Paris. În această calitate a organizat trimiterea în România, prin portul Arhanghelsk, a unui convoi de ambulanțe chirurgicale și radiologice, cu 30 de medici chirurgi și 6 infirmiere, precum și expoziții de cusături românești la Petit Palais și la Musée des Arts Décoratifs, concerte la Sala Gaveau și un concert al lui George Enescu în salonul Legației.
După pensionarea din 1928, Alexandru Em. Lahovary a fost numit președinte al Consiliului Diplomatic al României, iar soții s-au retras la Leurdeni. După 1945 au fost deposedați de proprietăți. Alexandru Lahovary a murit în 1950, iar Anna, rămasă fără locuință, a fost găzduită pe rând de fiul ei Nicolae și de fiica ei Alexandra; a murit în 1964, aproape centenară. Familia Lahovary a avut șase copii: Maria-Nicola (Colette), Nicolae (1887–1972), Tatiana (1889–1977), căsătorită cu generalul Basil Rudeanu, Maria-Sofia (Micuța), căsătorită cu profesorul Emil Panaitescu, Alexandra (Pici), sculptoriță, căsătorită cu Barbu Slătineanu, și Ana-Maria (Bébé, 1902–1919).
Cea mai mare dintre copii, Colette Lahovary-Plagino (1885–după 1957), s-a căsătorit în 1907, la Viena, cu George Plagino (1876–1949), fiul diplomatului Alexandru Plagino, primul sportiv român participant la Jocurile Olimpice și membru al Comitetului Internațional Olimpic între 1908 și 1940; soții s-au separat după război. În 1913 Colette a urmat cursurile de infirmieră de la Spitalul Brâncovenesc, iar în Primul Război Mondial a condus echipa de infirmiere a trenului sanitar nr. 9 și a lucrat în spitalul de la Căiuți (Bacău), în plină epidemie de tifos exantematic, fiind decorată cu Steaua României cu spade și cu decorația „Regina Maria”. A fost apoi doamnă de onoare a principesei moștenitoare Elena. După 1945, deposedată de bunuri, a trăit din administrarea unui bloc de pe Strada Căderea Bastiliei.
Ramura paharnicului Constantin și moștenirea Filipeștilor
Paharnicul Constantin și casele de pe Strada Știrbei Vodă
Arborele genealogic redactat de familie îl arată pe clucerul Iordache Crețulescu drept tată al logofătului Alexandru, cel cu zece copii, și al Saftei, măritată Ștefănescu. Cel mai mare dintre copii a fost însă un fiu, paharnicul Constantin, menționat numai în unele genealogii. Nu se știe din ce cauză provine ignorarea acestui urmaș: poate copiii erau frați doar după tată, Iordache având două soții, poate au existat conflicte de familie uitate. Sigur este că Iordache și-a lăsat casa moștenire celui de-al doilea fiu, Alexandru, iar pentru Constantin și urmașii săi a existat o altă locuință.
Despre paharnicul Constantin documentele nu precizează cu cine a fost căsătorit. Se cunoaște însă existența urmașilor săi, doi băieți, Ion și Constandin, veri primari cu frații Constantin, Scarlat și Nicolae Kretzulescu. Ion s-a căsătorit cu Polina, o tânără din familia Florescu. În 1860, ambii frați locuiau la nord de Grădina Cișmigiu, pe Strada Știrbei Vodă. În lista proprietarilor care trebuiau să plătească Primăriei lucrările de pietruire a străzii, la numerele 55–53 se afla Iancu Crețulescu, iar mai încolo, după un anume Vavlide, Costache Crețulescu, probabil la nr. 49, urmat de Th. Assan și de generalul Florescu. Numerotarea străzii s-a schimbat ulterior, iar proprietatea lui Costache Crețulescu a devenit cea de la nr. 39.
Terenurile de pe Strada Știrbei Vodă le reveneau fraților Ion și Constandin probabil de la bunica lor dinspre tată, Maria Cantacuzino, fiica lui Mihai Cantacuzino. Mihai Cantacuzino le vânduse vornicului Radu Văcărescu când a plecat în Rusia, iar pământurile s-au întors ulterior la urmașii primului proprietar, prin cumpărare sau prin moștenire. Ramura familiei s-a continuat prin fiii paharnicului, iar Constandin C. Kretzulescu s-a căsătorit cu Maria Filipescu, din puternica familie Filipescu, boieri de rangul întâi.
Familia Filipescu
Neamul Filipescu se trage din Pană Filipescu, care s-a căsătorit în 1651 cu Maria, fiica cea mare a postelnicului Constantin Cantacuzino, ucis în 1663 din cauza intrigilor boierului Stroe Leurdeanu. După moartea lui Pană Filipescu, în 1662, Maria Cantacuzino Filipescu s-a recăsătorit cu marele logofăt Radu Crețulescu (1620–1680), bunicul lui Iordache Crețulescu. Din această a doua căsătorie nu au rezultat copii, astfel încât averea, inclusiv cea moștenită de la Cantacuzini, a rămas urmașilor Filipescu pe linie bărbătească. Familia a ajuns astfel între cele mai bogate din țară.
Spița Filipeștilor s-a continuat până în secolul al XIX-lea, cu mai multe ramuri. Alexandru R. Filipescu (1776–1856), supranumit Vulpe pentru dibăcia sa, a tratat situația boierimii cu Tudor Vladimirescu când acesta și-a adus armata de panduri în București, în 1821; fiul său, Ion, supranumit Vulpache, a fost căsătorit cu domnița Eliza Bibescu. Nicolae Filipescu (1862–1916), fiul lui Grigore Filipescu, numit și Gâgâță, și al Anastasiei Rosetti, a fost primar al Bucureștilor între 9 februarie 1893 și 13 octombrie 1895 și între 28 aprilie și 29 iunie 1899.
Din același neam era și marele logofăt Alexandru Filipescu-Drăjneanul, căruia i se adăugase patronimicul după numele moșiei sale din Prahova, Drajna. Bogat, moștenitor al bătrânelor case ale familiei de pe Podul Mogoșoaiei, Alexandru Filipescu nu s-a căsătorit, dar a avut cu Profira Cuzen, fostă căsătorită Racuti, o fiică naturală, Maria, pe care a înfiat-o.
Moșia Drajna, cu Drajna de Sus, Drajna de Jos și munții de pe valea Teleajenului, a rămas timp de aproape un secol nucleul averii acestei ramuri. Castelul Filipescu de la Drajna de Jos a fost moștenit pe filiera Kretzulescu-Warthiadi. Moșia a fost expropriată în 1949 de la familia Kretzulescu-Warthiadi, prilej cu care au fost arse cărțile și manuscrisele din biblioteca Filipescu. Clădirea a fost folosită mai întâi ca loc de odihnă pentru oficialii comuniști locali, iar în 1970 a devenit sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză, castelul servind drept clădire administrativă.
Constandin C. Kretzulescu și Maria Filipescu
Ajunsă la vârsta căsătoriei, Maria Filipescu a devenit soția lui Constantin C. Kretzulescu, proprietar al caselor din Strada Știrbei Vodă, „cu frumoasa-i grădină” la nord de Grădina publică Cișmigiu. Tinerii soți au plecat, așa cum era obiceiul nescris al nobilimii românești, la Paris. Potrivit istoricului Emanoil Hagi-Mosco, ei „erau bine văzuți la curtea lui Napoleon al III-lea”. La Paris s-a născut, în 1857, unica lor fiică. Din dorința împăratului, copila a fost botezată în religia catolică, primind numele de Blanche. Naș a fost generalul Émile Félix, conte de Fleury (1815–1884), una dintre personalitățile de seamă ale celui de-al Doilea Imperiu, care luase parte activă la lovitura de stat din 2 decembrie 1851.
Bunicul fetiței, bătrânul Alexandru Filipescu-Drăjneanul, a murit în 1856. Familia Kretzulescu a revenit apoi la București, însoțită de guvernanta franțuzoaică a fetiței, Alexandrina Poncellet, care a asistat la botezul ortodox al copilei; prin acesta, micuța Blanche a primit numele de Elena. Madame Poncellet a rămas la București, unde a deschis un salon de modă pe strada Câmpineanu, nu departe de casa din Strada Știrbei Vodă în care locuia familia Kretzulescu.
Elena C. Kretzulescu, ortodoxă, ca și verișoara sa de gradul al doilea Ana N. Kretzulescu, a devenit astfel bucureșteancă și a fost, de la o vârstă fragedă, foarte bogată. Bunicul Alexandru Filipescu îi lăsase prin testament toată averea: moșia Drajna, pădurile din Prahova și casele din oraș, considerând-o pe fiica sa, Maria, prea cheltuitoare pentru a-i încredința bogățiile adunate de generații. În 1865 a murit tatăl Elenei, Constandin (Costache) Kretzulescu, înmormântat în biserica familiei, Biserica Kretzulescu. În 1871 a murit și fratele său, Ion Kretzulescu, ruda cea mai apropiată a Elenei pe linie paternă.
Rămasă văduvă, mama Elenei, Maria, s-a recăsătorit în 1873 cu generalul Arnold Beller. În lumea bună bucureșteană era poreclită „madame Képi”, pentru că purta un chipiu militar în timpul plimbărilor călare alături de soțul ei. Maria Beller, mama dezmoștenită a Elenei, a murit în 1878.
Elena (Hélène) C. Kretzulescu (1857–1930)
Moștenitoarea minoră și epitropia
După moartea tatălui, Elena Kretzulescu era o tânără bogată, dar fără putința de a-și administra averea, fiind minoră. Membrii celeilalte ramuri a familiei, descendenții din Alexandru, frații bunicului ei dinspre tată, au cerut instituirea unei epitropii a averii minorei. La 21 februarie 1868, Tribunalul Ilfov îl înștiința pe Nicolae Kretzulescu că este printre persoanele recomandate să facă parte din consiliul de familie al minorei, fiica decedatului Costache Crețulescu.
Administrator al averii a fost mai întâi Constantin A. Kretzulescu, care la 31 octombrie 1873 a predat epitropia fratelui său, Nicolae. Cele două personalități proeminente ale familiei s-au ocupat astfel de averea care nu trebuia înstrăinată din neamul Kretzuleștilor și care urma să asigure creșterea și educația tinerei proprietare. Din veniturile caselor și moșiilor se plătea pensionul de la Geneva, unde Elena își făcea studiile. Epitropii au urmărit și păstrarea drepturilor dotale, ceea ce explică procesul deschis chiar mamei Elenei, Maria Beller, pentru restituirea dotei în favoarea minorei.
În perioada epitropiei, casele din Strada Știrbei Vodă au fost folosite ca locuință temporară de Nicolae Kretzulescu, apoi au fost închiriate colonelului Iacob (Jacques) Lahovary (1846–1907), din familia marelui agă Nicolae Lahovary, frate cu oamenii politici Alexandru și Ion Lahovary. Cu studii militare în Franța, Iacob Lahovary era ofițer de stat major și profesor, iar mai târziu avea să devină general. Pe un plan de aliniere din acea vreme, casele de la nr. 39 și 41 apar sub numele colonelului, deși aparțineau ambele Elenei Kretzulescu, care se afla atunci la pension. În 1877, Elena (Hélène) C. Kretzulescu a devenit majoră și s-a instalat în bătrâna casă moștenită de la tatăl ei, la nr. 39, cu parcul care se întindea până la limita Grădinii Cișmigiu.
Cele trei căsătorii
Primul soț al Elenei Kretzulescu a fost chiar colonelul Iacob Lahovary, cu circa zece ani mai mare decât ea. Soții au avut o fiică, Elena, cu sănătate fragilă, care s-a căsătorit mai târziu cu un parlamentar francez și a murit în 1920. În 1880, colonelul i-a cerut arhitectului Grigore Cerkez să refacă grajdurile „de la proprietatea mea din str. Știrbei Vodă nr. 39”, formulare firească pentru epocă, deoarece potrivit Codului Civil averea soției era administrată de soț. Căsătoria s-a desfăcut în 1883. Iacob Lahovary a devenit general în 1894, a fost ministru de Război și ministru de Externe și s-a recăsătorit cu Alexandrina Cantacuzino; a murit în 1907.
În 1885, Elena era deja recăsătorită, cu ofițerul Panait Warthiadi. Acesta s-a născut la 16 martie 1847, fiul doctorului Dimitrie Wartiadi (1807–1862) și al Mariei Filitti. Tatăl său provenea dintr-o familie a coloniei macedo-române din Budapesta; a studiat filozofia la Budapesta și și-a luat doctoratul în medicină la Viena, în 1831, iar după venirea în Țara Românească a fost numit de Nicolae Kretzulescu medic la Spitalul Colțea, ulterior medic-șef al armatei și al școlilor militare. Panait Warthiadi a participat ca maior la Războiul de Independență din 1877–1878, comandând bombardarea Smârdanului și a Inovei. La 8 aprilie 1891 a fost înaintat general de brigadă. A murit în februarie 1911 și a fost înmormântat alături de părinții săi.
Din această căsătorie a rezultat un fiu, Dumitru Kretzulescu-Warthiadi, care s-a căsătorit, împotriva voinței mamei, în Germania, la Bad Nauheim, cu o localnică. Prin el, moștenirea de la Drajna a trecut în familia Kretzulescu-Warthiadi.
Elena Kretzulescu a avut și un al treilea soț, despre care cartea dedicată palatului nu pomenește. În anunțurile judiciare din 1925, publicate în Monitorul Oficial și în presă, debitoarea apare drept „Elena Crețulescu azi Elena George de Roma”, „autorizată de soțul său George de Roma”, iar un articol din același an o numește „azi soția d-lui George de Roma”. Alte date despre această căsătorie nu sunt cunoscute din sursele consultate.
Un fapt deosebit de rar în epocă este că Elena Kretzulescu nu și-a schimbat niciodată numele, deci nu a purtat, conform uzanțelor, numele soților. Cererile depuse la Primărie pentru obținerea autorizațiilor de construire sunt semnate întotdeauna Elena sau Hélène Kretzulescu, iar în anuarele de adrese ale Bucureștiului, începând cu „Guide-Damé” din 1887, la adresa din Strada Știrbei Vodă nr. 39 figurează constant ca proprietară doamna Elena/Hélène Kretzulescu. Starea ei civilă este consemnată uneori greșit: în 1892, Claymoor (Mișu Văcărescu) o trecea în Almanach du High-Life ca doamnă singură, iar în 1893 drept „veuve”.
Moșiile și reședința de lângă Cișmigiu
Proprietara reședinței care îi poartă numele nu a fost o persoană publică. A dus o viață retrasă în cercul cunoștințelor sale, cu deplasări frecvente la principala ei moșie, Drajna, și călătorii, cu precădere la Paris. Averea ei funciară cuprindea, pe lângă Drajna de Sus și Drajna de Jos, cu munții din plaiul Teleajenului, și moșiile Berceni și Corlătești, lângă Ploiești. Anunțuri din 1895 ofereau spre arendare moșiile Berceni și Corlătești, cu adresa „la proprietar, strada Știrbei Vodă nr. 39”, iar în 1903 Elena Crețulescu era menționată ca proprietara moșiei Berceni, din comuna Berceni, județul Prahova, cu domiciliul în Capitală. În 1885 scotea la vânzare și casele sale din strada Griviței nr. 6.
În anii 1902–1904, Elena Kretzulescu a construit pe terenul moștenit de la tatăl ei, pe Strada Știrbei Vodă nr. 39, o nouă reședință, cunoscută de atunci drept Palatul Kretzulescu, care face obiectul unei monografii separate. În 1912 proprietatea a fost afectată de două exproprieri pentru cauză de utilitate publică, prin care s-au luat din grădină o suprafață de circa 1.500 mp, cu două sere și porțiuni din zidurile de împrejmuire, și o fâșie îngustă de teren pentru alinierea străzii. În 1924, proprietara a pus o parte din parc la dispoziția Societății de Horticultură din România, care a ținut aici un ciclu de cursuri gratuite de grădinărit.
Procesul Sotiriu
Neparticipând la viața socială sau mondenă, despre Elena Kretzulescu se cunosc puține lucruri. Excepția este un proces care a devenit un adevărat scandal în lumea bucureșteană și a făcut ca viața ei intimă, pe care o păstrase întotdeauna departe de public, să fie răscolită de presă și de justiție. La 27 august 1914, în timp ce proprietara se afla la moșia Drajna, din casa de bani a palatului din Strada Știrbei Vodă au dispărut bani și bijuterii de o valoare considerabilă. Elena Kretzulescu l-a acuzat de furt pe arhitectul Hristu Sotiriu, un intim al casei, cel care proiectase și supraveghease construirea palatului ei de la moșia Drajna, susținând că acesta deschisese casa de fier cu chei potrivite.
Ancheta, arestarea și procesul lui Hristu Sotiriu au fost urmărite pe larg de presă și au fost consemnate într-o carte din colecția „Afaceri celebre judiciare”, iar în 1915 a apărut broșura lui I. Tudor, Adevărul în chestia furtului de la doamna Elena Kretzulescu. Arhitectul a fost apărat, între alții, de Mircea Cancicov, pe atunci tânăr avocat, de I. Al. Vasilescu și de Radu Rosetti, iar reclamanta a fost asistată de J. Th. Florescu, D. Suculescu și Vasile R. Nicolescu. Pledoaria apărării a făcut o analiză dură a vieții particulare a reclamantei. Judecătorul Ocolului III, Virgil Cioflan, l-a achitat pe Sotiriu în lipsă de probe, iar Elena Kretzulescu a făcut apel la Tribunalul Ilfov, unde procesul s-a judecat în primăvara anului 1915.
În jurul procesului s-a creat o întreagă colecție de afirmații calomnioase la adresa Elenei Kretzulescu, autorii acestora fiind în majoritate membri ai personalului casei și al castelului: meditatorul fiului ei, un anume Paulian, menajera, vizitiul și paznicul. Probele înfățișate completului de judecată trebuie privite, de aceea, cu rezervele cuvenite.
Lucrarea dedicată palatului datează furtul la 1 septembrie 1911, la câteva luni după moartea generalului Warthiadi, și leagă declanșarea procesului de rămânerea Elenei singură după decesul soțului. Extrasele din presa vremii indică însă, în mod constant, ziua de 27 august 1914 drept data furtului, iar judecarea cauzei, în primă instanță și în apel, în cursul anilor 1914–1915, ceea ce concordă cu data broșurii lui I. Tudor.
Datoriile și pierderea palatului
Bogată, dar înconjurată de antipatii și de interese mai mult sau mai puțin ascunse, Elena Kretzulescu nu a avut o viață ușoară. A făcut numeroase combinații, împrumuturi, vânzări de părți de moșie și de pădure, gajuri, care se soldau cu certuri, neînțelegeri și procese. În timpul Primului Război Mondial, între 1916 și 1918, a rămas în Bucureștiul ocupat de trupele germane. După încheierea păcii, reforma agrară a redus domeniul Drajna și moșia Corlătești la o mică parte din suprafața lor, astfel încât, în ultimii ani, proprietara nu a mai rezistat financiar transformărilor prin care trecea societatea românească.
Presa și Monitorul Oficial din anii 1922–1925 urmăresc pas cu pas acest declin. În 1922, Elena Kretzulescu își majora creditul ipotecar la Casa Rurală, garantat cu palatul și cu bonurile primite pentru terenurile expropriate de la Drajna și Corlătești. În același an, Banca Generală a Țării Românești a obținut urmărirea veniturilor imobilului din Strada Știrbei Vodă, iar în 1923 s-au scos la licitație, la domiciliul ei, bunuri mobile, între care două vase mari de porțelan pentru flori, pentru despăgubirea Băncii Românești. Tot în 1923 a luat un nou împrumut de la Banca de Scont a României, ipotecând palatul, și a arendat comerciantului Leon Loebel din Ploiești o porțiune din muntele Zăganul, din domeniul Drajna, comuna Măneciu-Ungureni, pentru extragerea pietrei și fabricarea varului.
Printr-o sentință a Tribunalului Ilfov din 1923, confirmată în 1924 de Curtea de Apel București, Alexandru Panaitescu a fost numit consilier judiciar al averii Elenei Kretzulescu, fără acordul căruia proprietara nu mai putea încheia acte. Creditorii, între care Casa Rurală, Banca de Scont, Banca de Credit Român, Banca Românească și bancherul I. D. Benzal, au cerut în mai multe rânduri vânzarea palatului la licitație publică, cu termene fixate în martie 1924, în mai 1925 și în decembrie 1925.
În aceste condiții, în anul 1927, Elena Kretzulescu a fost nevoită să vândă palatul din Strada Știrbei Vodă nr. 39, grevat de mari ipoteci. În ședința Consiliului comunal al Municipiului București din 25 februarie 1927, consilierul dr. I. Costinescu a susținut achiziția, argumentând că imobilul, al cărui fund dădea în marele parc spre Cișmigiu, ar permite deschiderea unei noi intrări în grădină și extinderea acesteia. Cumpărarea s-a făcut prin Casa Grădinilor Publice, iar ultimele rate ale datoriilor au fost preluate de cumpărător, Municipiul București devenind proprietarul palatului. În 1928, aici s-a instalat Președinția Consiliului de Miniștri.
Sfârșitul averii de la Drajna a făcut obiectul unei polemici publice. În 1938, reprezentanții moșnenilor Pântești-Stănești din comuna Drajna au publicat în presă un memoriu în care susțineau că, profitând de situația financiară a Elenei Kretzulescu, Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul”, intermediase stingerea datoriilor sale în schimbul trecerii drepturilor asupra munților Drajnei către societatea sa, „Drajna”, în dauna moșnenilor.
Ultimii ani
După vânzarea palatului, Elena Kretzulescu s-a mutat într-o casă de pe strada Gheorghe Gr. Cantacuzino nr. 52, actuala stradă Moxa. Avea peste 70 de ani. A murit în 1930 și a fost înmormântată la moșia Drajna, în biserica pe care o renovase, alături de bunicul ei, Alexandru Filipescu-Drăjneanul, și de mama ei, Maria.
Numele Elenei Kretzulescu a rămas legat de clădirea pe care a lăsat-o patrimoniului bucureștean, palatul de pe Strada Știrbei Vodă nr. 39, de lângă Grădina Cișmigiu, cunoscut până astăzi drept Palatul Kretzulescu sau Palatul Elena Kretzulescu.
Personaje
Bibliografie
Frază SEO
Comentarii