Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane ca rețea
Căutări recente:
Institutul Sfânta Maria, zis și Institutul Călugărițelor Engleze
(sinteză INDEX, 2025)
Fondatoarea și originile congregației (1609–1858)
Congregația cunoscută în România sub numele de Institutul Sfânta Maria sau Institutul Călugărițelor Engleze a luat naștere în Anglia, la începutul secolului al XVII-lea, din inițiativa Venerabilei Mary Ward. Născută în 1585 într-o familie nobilă din Yorkshire, Mary Ward și-a consacrat viața întemeierii unei congregații de femei dedicate educației fetelor din toate mediile sociale. Inspirată de spiritualitatea ignațiană a Societății lui Isus — ordinul fondat de Sfântul Ignațiu de Loyola și aprobat de Papa Paul al III-lea în 1540 —, Mary Ward a creat în 1609 Institutum Beatae Mariae Virginis, o comunitate religioasă feminină structurată după modelul iezuit, cu accent pe activitatea apostolică în lume, mai degrabă decât pe viața de clausură.
Viziunea Mariei Ward era înaintată pentru epoca sa: ea propunea ca surorile să predea în școli deschise, să se deplaseze liber și să nu fie supuse autorității episcopilor locali, ci direct Sfântului Scaun. Această autonomie neobișnuită i-a atras opoziția unor cercuri ecleziastice, iar în 1631 Papa Urban al VIII-lea a desființat temporar congregația. Mary Ward a continuat totuși lucrarea sa, întemeind comunități la Liège, Köln, Trier, Roma, Napoli, Viena și München. Ea a murit în 1645, la Heworth, lângă York, fără a vedea recunoașterea oficială a operei sale. Abia în 1703 Papa Clement al XI-lea a acordat aprobarea papală Institutum Beatae Mariae Virginis, validând astfel, la aproape șase decenii de la moartea fondatoarei, congregația pe care aceasta o întemeiase cu decenii mai devreme.
Instalarea la București. Primii ani și prima școală (1852–1858)
Povestea Institutului Sfânta Maria la București începe în 1852, în timpul domniei Principelui Barbu Știrbei al Țării Românești. Episcopul romano-catolic de București, Monseniorul Angelo di Parsi, a solicitat Maicii Superioare Generale a Institutului Sfânta Maria de la mănăstirea Nymphenburg din München să trimită surori profesoare pentru a prelua conducerea școlii primare episcopale din Calea Vergului, care va fi cunoscută ulterior sub numele de Calea Călărașilor. Superioara Generală a aprobat cererea, și în luna noiembrie 1852 au sosit la București primele trei călugărițe profesoare, care au intrat imediat în funcțiune cu aprobarea autorităților școlare de stat de la acea vreme. Toate posedau diploma de institutoare eliberată în Bavaria, conform normelor statului bavarez.
În mai 1853, alte șase surori profesoare au sosit de la München, consolidând corpul didactic și permițând întemeierea internatului. La deschiderea acestuia, institutul număra șapte eleve interne, la care s-au adăugat alte șapte pe parcursul primului an școlar. Programa inițială de studiu cuprindea, ca materii obligatorii, limba română, limba germană, limba franceză și lucrul manual, organizate în patru clase primare. Cursurile de limbă engleză și italiană erau facultative. Pe lângă acestea, elevele primeau lecții de muzică, desen și pictură. Finanțarea instituției se asigura exclusiv din taxele școlare ale internelor și externelor, completate cu resursele personale modeste ale surorilor, fără niciun fond fix sau subvenție publică.
Terenul, piatra de temelie și deschiderea noului sediu (1858–1859)
Creșterea rapidă a numărului de eleve a impus găsirea unui spațiu mai mare și mai adecvat. Institutul a cumpărat un teren de la contele Carol Rosetti — care deținea în acea perioadă suprafețe întinse în zona cuprinsă astăzi între Calea Victoriei, Magheru, Dionisie Lupu și Pitar Moș — și a decis ridicarea unui nou sediu pe strada Pitar Moș. La 25 martie 1858, Principele Caimacam Alexandru Ghica a pus piatra de temelie a noului Institut, într-o ceremonie la care au participat înalți demnitari ai țării și reprezentanți ai Comisiunii Internaționale pentru Regularea Principatelor Dunărene, solemnitate desfășurată sub păstorirea Episcopului Angelo di Parsi.
La 25 august 1859 a fost inaugurată capela institutului, iar la 1 octombrie 1859 a început primul an școlar în noua clădire de pe strada Pitar Moș. Corpul didactic era alcătuit din 16 surori profesoare; în internat se aflau 38 de eleve, iar în școala primară de pe strada Mercur — o sucursală a institutului din acea perioadă — învățau 190 de fete. Deschiderea pe strada Pitar Moș marca astfel trecerea de la o prezență modestă, instalată în spații închiriate, la un ansamblu educațional propriu, cu clădire, capelă și internat, care urma să devină în deceniile următoare cea mai importantă școală catolică de fete din București și una dintre cele mai renumite din Principate.
Congregația și contextul catolic din București la mijlocul secolului al XIX-lea
Sosirea surorilor din Institutum Beatae Mariae Virginis s-a produs într-un moment de reorganizare a structurilor ecleziastice romano-catolice din Principatul Țării Românești. Episcopia romano-catolică de București, întemeiată în 1883 și reorganizată succesiv în decursul secolului al XIX-lea, îndeplinea un rol important în viața comunităților catolice din zonele urbane, compuse în mare parte din populație de origine germană, maghiară, polonă, italiană și din familii greco-catolice transilvănene stabilitoare în capitală. Invitarea surorilor din München răspundea unei nevoi reale: școlile de fete din București erau puține, iar educația feminină sistematică, organizată și cu programe riguroase, lipsea aproape cu desăvârșire din oferta educațională a orașului la acea dată.
Institutul Sfânta Maria a reprezentat, prin urmare, nu doar un proiect educațional al unei congregații religioase, ci și un răspuns la un deficit structural al sistemului școlar din Principatele Dunărene de la mijlocul secolului al XIX-lea. Surorile au preluat conducerea școlii primare episcopale din Calea Vergului și, în mai puțin de șase ani de la sosire, au ridicat pe strada Pitar Moș un ansamblu propriu, cu internat, capelă și săli de clasă dotate, care a servit fără întrerupere aproape nouă decenii, până în august 1948. Alături de celelalte două licee de fete conduse de călugărițe din București — Notre-Dame de Sion, aparținând unui ordin de maici franceze, și Școala Sfântul Iosif din strada General Berthelot, tot a Institutului Sfânta Maria —, prezența pe strada Pitar Moș a constituit unul dintre pilonii educației feminine de elită din capitala României moderne.
Ansamblul arhitectural de pe strada Pitar Moș. Descriere și etape de construcție (1858–1938)
Amplasamentul și structura ansamblului
Ansamblul Institutului Sfânta Maria este amplasat pe strada Pitar Moș din București, ocupând numerele 7–13 și numărul 15, în zona cuprinsă între arterele Dionisie Lupu, Magheru și Dacia, în sectorul 1 al capitalei. Cele două proprietăți corespund unor etape distincte de dezvoltare a complexului: numărul 15 reprezintă nucleul inițial al institutului, cu clădirile ridicate începând din 1858–1859, în timp ce numerele 7–13 adăpostesc corpurile construite în perioada interbelică, între 1929 și 1938. Terenul pe care s-a edificat întregul ansamblu a fost cumpărat de la contele Scarlat Rosetti, care deținea suprafețe întinse în această parte a orașului la mijlocul secolului al XIX-lea. Ansamblul cuprinde clădiri de locuit, săli de clasă, o capelă, spații auxiliare și curți interioare cu platani seculari, menționați în surse documentare încă din prima decadă a secolului al XX-lea.
Strada Pitar Moș și-a primit numele după o denumire de origine incertă, cercetătorii avansând mai multe ipoteze: existența unui boier cu titlul de pitar — dregător responsabil cu aprovizionarea cu pâine a Curții Domnești — care ar fi stăpânit locurile; originea de la un locuitor de origine sârbă sau bulgară cu numele Pedar sau Petar, refugiat în zonă după războiul ruso-turc din 1806–1812; sau o derivație de la grădinile de zarzavat care existau în această parte a orașului la începuturile sale. Indiferent de etimologie, strada a ajuns să fie strâns legată de prezența institutului catolic, astfel încât acesta a fost cunoscut în mod curent și sub denumirea de Institutul Pitar Moșu, ca referință directă la adresa sa.
Construcția inițială și primele intervenții (1858–1890)
Clădirile de la numărul 15 reprezintă primul nucleu construit al institutului. Piatra de temelie a fost pusă la 25 martie 1858, iar școala și capela au fost inaugurate în 1859. Primele mențiuni documentare referitoare la intervenții arhitecturale ulterioare datează din 1883, când maica superioară Maria Barbara Wuerdinger a solicitat autorităților efectuarea unor reparații de zidărie. În 1885, arhitectul Max Tonolla a proiectat și ridicat două construcții pavilionare cu etaj, adăugate ansamblului inițial. Max Tonolla era un profesionist activ în București în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cunoscut și pentru alte lucrări din capitală, între care fabrica de cărămizi situată la acea dată în afara orașului, în zona care corespunde astăzi cartierului dintre Piața Dorobanților și Aviatorilor.
În 1889, arhitectul Mathias Surber a proiectat o școală cu patru clase, o seră de iarnă și o locuință pentru preoți. Un an mai târziu, în 1890, același arhitect a realizat repararea și refacerea fațadelor ansamblului de la numărul 15. Aceste intervenții din deceniile opt și nouă ale secolului al XIX-lea au consolidat și extins complexul inițial, adaptându-l la numărul crescând al elevelor și al personalului. Spre sfârșitul secolului, corpul didactic al internatului de pe strada Pitar Moș și al școlii externe de pe strada Mercur număra 44 de cadre didactice, la care se adăugau 15 persoane cu atribuții de supraveghere a elevelor, plus personalul auxiliar responsabil cu îngrijirea fizică a internelor, cu garderoba și cu economia casei.
Extinderea capelei și construcțiile interbelice (1925–1938)
În 1925, arhitectul C. Gottwald a realizat extinderea capelei institutului, adăugând suprafața necesară pentru a răspunde nevoilor crescute ale comunității religioase și ale elevelor. Capelă fusese inaugurată inițial în 1859 și a funcționat neîntrerupt ca spațiu de cult al institutului, fiind frecventată de regulă și de familia regală a României: regele Carol I, însoțit de Regina Elisabeta, participa cu regularitate la liturghia duminicală, alături de Principele Ferdinand, ulterior Regele Ferdinand I. Ansamblul de la numerele 7–13 a luat formă în etape succesive, în intervalul 1929–1938, prin proiectele mai multor arhitecți activi în București în perioada interbelică.
În 1929 a fost realizat corpul central, pe baza unui proiect semnat de arhitectul Roger Bolomey și asociații, cu modificări ulterior executate de arhitectul Enzo Canella. În 1930, arhitectul Otto Boehm a proiectat o extindere a corpului din curtea interioară. În 1932, Enzo Canella a realizat corpul din stânga al ansamblului. Ultima intervenție majoră din această perioadă a aparținut arhitectului Fritz Schmidt, care în 1938 a executat extinderea corpului din stânga, completând astfel configurația ansamblului de la numerele 7–13 în forma sa finală dinainte de naționalizare. Maica superioară care a supravegheat această ultimă etapă de construcție a fost Celestine Schmidt.
Elementele distinctive ale ansamblului. Curtea interioară și platanii
Unul dintre elementele cel mai frecvent menționate în sursele documentare referitoare la institutul din Pitar Moș este curtea interioară cu platanii ei înalți și umbroși. Episcopul Raymund Netzhammer, care a vizitat ansamblul de mai multe ori în prima jumătate a secolului al XX-lea, a consemnat în scrierile sale impresia produsă de acești copaci, subliniind prezența lor ca element definitoriu al spațiului. Într-o notă din iunie 1919, episcopul descria liturghia pontificală oficiată în aer liber sub platanii curții mănăstirești, în prezența Regelui Ferdinand I. Platanii există și astăzi, cu vârste de peste o sută șaizeci de ani, fiind o mărturie vie a istoriei ansamblului.
Deasupra intrării principale a clădirii de la numărul 15 se afla statuia Sfintei Fecioare cu Pruncul, distrusă de autoritățile comuniste după confiscarea proprietății în 1948. Capelă institutului, inaugurată în 1859 și extinsă în 1925, a supraviețuit schimbărilor de destinație, dar a fost transformată după naționalizare în arhivă a Ministerului Sănătății, pierzându-și funcția de cult. Ansamblul arhitectural în ansamblu, distribuit pe cele două adrese ale străzii Pitar Moș, reprezintă astăzi o mărturie stratificată a aproape opt decenii de construcție continuă, de la nucleul inițial din 1858–1859 până la ultimele intervenții din 1938, reflectând în succesiunea formelor sale istoria institutului care l-a ridicat și l-a folosit.
Activitatea educațională și viața instituțională (1859–1948)
Programa de studiu și organizarea internatului
De la deschiderea sa în octombrie 1859, Institutul Sfânta Maria de pe strada Pitar Moș a funcționat pe principiile educației catolice promovate de Institutum Beatae Mariae Virginis, îmbinând o programă școlară riguroasă cu formarea morală și spirituală a elevelor. Materiile obligatorii cuprindeau limba română, limba germană și limba franceză, la care se adăugau, în clasele primare, lucrul manual. Cursurile de limbă engleză și italiană erau facultative, iar pe parcursul anilor s-au adăugat treptat clase secundare și, ulterior, cursuri liceale. Institutul respecta în permanență programa oficială a statului român, participând la examenele organizate de delegații Ministerului Instrucțiunii Publice sau în școlile publice de stat, la care erau invitați și reprezentanții guvernului și părinții elevelor.
Pe lângă disciplinele academice, elevele primeau lecții de muzică — institutul dispunând la sfârșitul secolului al XIX-lea de 24 de piane și trei armonii —, desen, pictură și arte practice, inclusiv croitorie și confecționarea lenjeriei. Biblioteca de lectură a elevelor număra peste 1.230 de volume, cuprinzând scrieri pentru tineret, istorioare morale, nuvele și romane istorice, precum și periodice. Biblioteca pusă la dispoziția personalului didactic cuprindea circa 725 de volume de literatură, pedagogie, științe, geografie și istorie. Institutul dispunea de asemenea de un cabinet de fizică dotat cu aparate de mecanică, acustică și optică, de colecții de minerale și un herbar, de hărți geografice, tablouri istorice și globuri pământești și cerești, corespunzând cerințelor unui învățământ modern pentru acea epocă.
Corpul didactic și comunitatea surorilor
La reautorizarea din 1897, corpul didactic al internatului de pe strada Pitar Moș și al școlii externe de pe strada Mercur număra 44 de cadre didactice, la care se adăugau 15 persoane cu responsabilități de supraveghere a elevelor. Profesoarele claselor primare care predau în limba română erau absolvente diplomate ale școlilor secundare și liceale din România, iar cele de la clasele liceale aveau studii universitare. Profesoarele de limbi străine posedau atestate recunoscute din țările lor de origine, autorizate de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Personalitățile care au marcat istoria institutului includ sora Amalie d’Engel, maica superioară Maria Barbara Wuerdinger — menționată în arhive din 1883 — și Mater Consolata Bachmeyer, ultima directoare a institutului înainte de desființare.
Mater Consolata, pe numele laic Cordelia Bachmeyer, s-a născut la 16 februarie 1916 și era cercetătoare cu doctorat în chimie, ilustrând profilul intelectual exigent al surorilor care conduceau institutul. Comunitatea care viețuia pe strada Pitar Moș reunea, în perioadele de maximă activitate, peste 200 de persoane consacrate: aproximativ 150 de surori și peste 60 de candidate, provenind din unsprezece naționalități diferite — germane, transilvănene, bănățene, bucovinene, basarabene, dobrogene și românce din comunitățile catolice din Moldova — fără ca această diversitate să genereze conflicte interne. Viața simplă și rugăciunea zilnică reprezentau, potrivit mărturiilor, liantul care menținea coeziunea comunității. Institutul nu era o comunitate exclusiv școlară: aici au locuit de-a lungul timpului preoți și episcopi, iar credincioșii veneau pentru îndrumare spirituală.
Relația cu familia regală și cu societatea bucureșteană
Institutul Sfânta Maria a întreținut relații strânse cu familia regală a României, ale cărei membre erau catolice prin naștere sau prin căsătorie. Regele Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, însoțit de Regina Elisabeta, participa cu regularitate la liturghia duminicală în capelă, alături de Principele Ferdinand, moștenitorul tronului. După încoronarea sa, Regele Ferdinand I a continuat să frecventeze capelă institutului. Episcopul Raymund Netzhammer a consemnat prezența regelui la o liturghie pontificală ținută în aer liber în curtea mănăstirească, sub platanii înalți, în iunie 1919, în ciuda faptului că în acea perioadă o aripă a clădirii funcționa încă drept lazaret pentru soldați germani bolnavi. În contextul celui de-al Doilea Război Mondial, institutul a primit ca eleve și pe fiicele Principesei Ileana.
Faima institutului depășea cercurile aristocrației și ale familiei regale. Pe porțile sale intrau, potrivit surselor, fiicele miniștrilor, ambasadorilor, negustorilor și ale unor cetățeni obișnuiți, fără discriminare de clasă socială, religie sau etnie. Elevele nu erau obligate să participe la programul religios, dar libertatea acordată le determina adesea să ia parte de bunăvoie la slujbe. Aceasta interculturalitate și interconfesionalitate, îmbinate cu o educație civică riguroasă, au transformat Institutul Sfânta Maria în principalul centru de formare a elitei intelectuale feminine a Bucureștiului, alături de Școala Azilului Elena Doamna pentru fete orfane, patronată de Ana și Carol Davila. Până la jubileul din 1906, aproximativ 4.000 de absolvente ieșiseră din institutul de pe Pitar Moș.
Activitățile caritabile și rolul social al institutului
Activitatea institutului depășea cu mult limitele educației formale. Surorile din strada Pitar Moș administrau un cămin cu 30–40 de orfani, sprijineau azile de bătrâni și organizau școli pentru copiii din cartierele sărace ale Bucureștiului, motiv pentru care institutul era cunoscut și sub denumirea neoficială de Casa de oaspeți a Bunului Dumnezeu. În timpul Primului Război Mondial (1914–1918), surorile au îngrijit soldați români bolnavi de tifos, transformând o parte din spațiile institutului în infirmerie. Rețeaua de școli întemeiată de institut cuprindea, pe lângă sediul central de pe Pitar Moș, sucursale la Brăila (1885), Craiova (1889) și Turnu Severin (1894), precum și Școala Sfântul Iosif din strada General Berthelot nr. 56 din București, cu internat și cu clase secundare, deschisă pe strada Buzești în 1876 și mutată în 1879 pe strada Fontanei.
În cel de-al Doilea Război Mondial, dormitoarele celor aproximativ 300 de eleve ale internatului au fost transformate în saloane de spital pentru soldații răniți pe frontul de Răsărit. Fiecare sală se afla în grija unei maici, celelalte surori ajutând după necesități. Această implicare constantă în asistența umanitară, în paralel cu activitatea didactică neîntreruptă, a contribuit la consolidarea reputației institutului nu doar ca școală de elită, ci ca instituție cu un rol social mai larg în viața capitalei. Titlul de cea mai bună școală de fete cu internat din București, pe care institutul l-a purtat în perioada interbelică, era astfel rezultatul unui model educațional coerent, susținut de o comunitate disciplinată și diversă, cu o prezență de aproape nouă decenii în viața orașului.
Desființarea, destinațiile post-1948 și situația actuală
Naționalizarea și confiscarea proprietăților (1948)
La 3 august 1948, regimul comunist instalat la București a desființat Institutul Sfânta Maria prin Decretul 810/1948, în cadrul acțiunii generale de lichidare a tuturor școlilor private și confesionale din România. Clădirile au fost trecute în posesia statului prin Decizia Consiliului Ministerial pentru Redresare Economică și Stabilizare Monetară nr. 202/1948. Surorile — cadre didactice și personal nedidactic deopotrivă — au fost obligate să elibereze imediat spațiile și să predea proprietățile și bunurile mobile ale institutului. Statuia Sfintei Fecioare cu Pruncul, care se afla deasupra intrării principale a clădirii de la numărul 15, a fost distrusă de autorități în urma confiscării. Institutul Sfânta Maria, cel mai vechi liceu de fete din Principatele Române, cu o activitate neîntreruptă de aproape nouă decenii, a încetat să existe ca instituție de învățământ la câteva ore după emiterea decretului.
Contextul desființării era familiar surorilor, care asistaseră încă din 1946 la presiunile tot mai accentuate ale noului regim asupra școlilor confesionale. Printre măsurile impuse se numărase obligativitatea afișării în sălile de clasă a portretelor lui Marx, Lenin, Stalin și ale miniștrilor guvernului comunist, cerință pe care conducerea institutului o considerase incompatibilă cu caracterul spațiului de cult și de educație religioasă. Mater Consolata Bachmeyer, ultima directoare, a descris în memoriile sale atmosfera cursurilor de reeducare obligatorii pentru directorii de școală, ținute la Școala Centrală de Fete din strada Icoanei, unde funcționarii de partid prezentau o inversare sistematică a valorilor morale și o falsificare a istoriei naționale, în fața unui auditoriu de pedagogi și intelectuali constrânși să asiste.
Dispersia comunității și supraviețuirea în clandestinitate (1948–1989)
Până la sfârșitul lunii ianuarie 1949, surorile de origine străină au părăsit România. Un grup de 210 surori s-a refugiat la Roma, la casa-mamă a ordinului, continuându-și activitatea în Occident. Cele de origine română au fost trimise în familiile lor. Un grup de 25 de surori prea în vârstă sau bolnave pentru a mai călători a fost adăpostit la Ferma Sfânta Agnes din Popești-Leordeni, situată la periferia sudică a Bucureștiului. Acolo s-au adunat și câteva surori românce care au refuzat să plece, formând un nucleu discret care a menținut vie tradiția congregației timp de patru decenii. O altă proprietate a institutului, casa de vacanță de la Timișu de Sus, a servit și ea drept refugiu pentru câteva surori.
În condițiile regimului comunist, activitatea congregației a continuat în mod clandestin, fără veșmânt călugăresc și fără recunoaștere oficială. Cu mare prudență și în secret, comunitatea de la Popești-Leordeni a primit și format noi membre în decursul acestor decenii, menținând structura internă a congregației Congregatio Jesu. Această rezistență tăcută, exercitată departe de clădirile confiscate de pe strada Pitar Moș, a asigurat continuitatea instituțională a ordinului până la schimbarea de regim din decembrie 1989, când surorile au putut să-și reia activitatea în mod oficial și public.
Destinațiile clădirilor după 1948
Ansamblul de pe strada Pitar Moș a primit, după confiscare, mai multe destinații succesive. În clădirile de la numerele 7–13, ridicate în perioada interbelică, a funcționat mai întâi Institutul Pedagogic Româno-Sovietic „Maxim Gorki”, denumit după scriitorul rus Alexei Maximovici Peshkov, cunoscut sub pseudonimul Maxim Gorki, instituit ca instrument de sovietizare a formării cadrelor didactice. Ulterior, aceleași spații au găzduit Școala Tehnică Sanitară, care pregătea personal medical mediu. Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București s-a instalat în aceste clădiri în etapa următoare și a continuat să funcționeze acolo până în prezent. La clădirile de la numărul 15, capelă a fost transformată în arhivă a Ministerului Sănătății, iar spațiile au fost preluate de mai multe instituții subordonate aceluiași minister: Centrul de Calcul, Statistică și Arhivă, Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog și Biblioteca Medicală.
Curtea interioară cu platanii seculari, menționată în surse documentare încă din 1913 și descrisă de Episcopul Raymund Netzhammer în 1919, a supraviețuit tuturor schimbărilor de destinație. Copacii cu vârste de peste 160 de ani continuă să umbrească una dintre curțile interioare ale fostului ansamblu monastic, ca mărturie tangibilă a istoriei locului. Studentele și studenții Facultății de Limbi și Literaturi Străine, care frecventează zilnic clădirile interbelice de la numerele 7–13, circulă prin spații care au păstrat — cu modificările impuse de schimbările de destinație — structura arhitecturală din epoca institutului.
Renașterea congregației după 1990 și situația actuală
După decembrie 1989, comunitatea de la Popești-Leordeni, condusă de sora Benedicta Blaj, a ieșit din clandestinitate și a reluat activitatea oficială a Congregatio Jesu în România. Primele grădinițe au fost deschise în București, pe lângă parohiile Catedralei Sfântul Iosif, Bisericilor Sfânta Tereza, Bărăția, Cioplea și Colentina. În anii următori, tinerele surori au urmat studii de pedagogie și asistență socială, deschizând noi comunități și grădinițe în București, Brăila, Iași, Timișoara, Rădăuți și Cluj. La Mănăstirea Sfânta Agnes din Popești-Leordeni, locul de supraviețuire al congregației în anii de represiune, au fost construite o biserică nouă și o aripă suplimentară pentru comunitatea în creștere. În 2003, Institutum Beatae Mariae Virginis a primit denumirea oficială de Congregatio Jesu, sub care funcționează și astăzi la nivel mondial.
Imobilul de la strada Pitar Moș nr. 7–13 a fost retrocedat Congregatio Jesu de instanțele judecătorești române ca urmare a proceselor de restituire a proprietăților confiscate abuziv. La 8 decembrie 2021, Universitatea din București a cumpărat acest imobil de la Congregatio Jesu, asigurând continuarea activității Facultății de Limbi și Literaturi Străine — cea mai mare facultate de profil din România ca număr de cadre didactice și programe de studii, cu aproape 4.000 de studenți și aproximativ 200 de cadre didactice și cercetători. Clădirile de la numărul 15, care includ și fosta capelă a institutului, au rămas în proprietatea Congregatio Jesu. Ansamblul de pe strada Pitar Moș continuă astfel să fie împărțit, la fel ca în ultimele decenii ale existenței institutului, între funcțiunea educațională și cea a comunității religioase care l-a întemeiat.
***
Institutul Sfânta Maria, sau Institutul Călugărițelor Engleze, cunoscut și sub denumirea Școala Catolică de Fete Sfânta Maria, sau Institutul Pitar Moșu, după numele străzii pe care a fost situată mănăstirea şi şcoala, a fost un focar de cultură, de educaţie aleasă şi o familie pentru cei prezenți în Institut. În perioada interbelică, a fost considerată cea mai bună şcoală de fete cu internat din Bucureşti, condusă de Domnişoarele Engleze, călugăriţele catolice.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Școala din Pitar Moș capătă altă destinație. În 3 august 1948, Institutul Sfânta Maria este desființat prin Decretul 810/1948, iar clădirea este trecută în posesia statului deciziei Consiliului Ministerial pentru Redresare Economică și Stabilizare Monetară. În clădire funcționează noi instituții: Școala Tehnică Sanitară și Intitutul Pedagogic Româno-Sovietic „Maxim Gorki”. După revoluție, clădirea a fost retrocedată proprietarilor ei istorici, Congregatia Jesu, imobilul urmând să fie eliberat de Universitate în următorii 4 ani și jumătate. Însă Universitatea din București a reușit să cumpere clădirea (vezi articolele de mai jos): miercuri, 8 decembrie 2021, printr-un contract încheiat între Universitatea din București și Congregatio Jesu, Universitatea din București a cumpărat cu 6,45 milioane de euro imobilul din strada Pitar Moș nr. 7-13, care găzduiește Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (FLLS).
*
Pitar Moș nr. 15: Institutul Sf. Maria (construcția inițială); în 1852 domnitorul Barbu Știrbey cheamă din Prusia maici profesoare, membre ale unui ordin călugăresc înființat de englezoaica Mary Ward. Instalate inițial în Calea Călărașilor, vor cumpăra teren de la graful Scarlat Rosetti și vor deschide în 1859 școala din str. Rosetti, după ce caimacamul Alexandru Ghica pusese piatra de temelie în 25 martie 1858. Capela datează tot din 1859. 1883 maica superioară Maria Barbara Wuerdinger solicită reparații de zidărie; 1885 2 construcții pavilionare cu etaj, arh. Max Tonolla; 1889 școală cu 4 clase, seră de iarnă, locuință de preoți, arh. Mathias Surber; 1890 reparații fațade, arh. M. Surber; 1925 extinderea capelei, arh. C. Gottwald; Clădirile vechi (nr. 15) sunt ocupate de diferite centre subordonate Ministerului Sănătății: Centrul de calcul, statistică, arhivă, Centrul Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog, Biblioteca medicală. (Oana Marinache – ARHITUR, Strada Dionisie Lupu și împrejurimi, Asociația și Editura Istoria Artei, 2019)
*
Terenul Institutului Catolic de fete Sfânta Maria, situat la intersecția cu Str. Pitar Moș, a fost cumpărat de călugărițele engleze de la contele Carol (Karl) Rosetti. Institutul (Str. Pitar Moș 15), patronat de Biserica Catolică, a fost inaugurat la 10 oct. 1858, piatra fundamentală fiind pusă la 25 martie 1858. Capela cu hramul Sf. Maria a fost inaugurată la 25 august 1859. A fost construit pentru a adăposti o școală și un liceu de fete, conduse de așa-zisele călugărițe engleze de la mănăstirea principală Nymphenburg de lângă München (aduse în România de episcopul Angelo Parsi la 1852). Nu se cunosc arhitecții fazei inițiale, însă în anii 1890 semnează în locul stareței constructorul M. SURBER; Const. Gottwald este arhitectul care extinde, la 1925, capela. Institutul se extinde (Str. Pitar Moș nr. 7-13) între 1928-1930, clădirile fiind realizate după planurile arhitectului Enzo Canella. În 1932, Institutul primește gratuit, de la Primăria Sectorului I Galben, terenul din Str. E. Stătescu colț cu I. C. Brătianu și solicită autorizarea de construire. Neogoticul, asociat cu sensibilitatea romantică, este reprezentat în zonă printr-un singur exemplu medievalizant, de altfel legat de învățământul catolic (Institutul de fete „Sfânta Maria”, Pitar Moș 15). (studiu istoric)
*
Pitar Moș nr. 7-13: Institutul Sf. Maria (maica superioară Celestine Schmidt); 1938 extinderea cu un nou corp în stânga, arh. Fritz Schmidt; 1932 realizarea corpului din stânga, arh. E. Canella; 1929 realizarea corpului central, proiect arh. Roger Bolomey & asociații, modificări arh. E. Canella; 1930 extindere corp în curte, Otto Boehm; în 1948 măicuțelor li se confiscă proprietățile și sunt nevoite să părăsească țara. Clădirile noi sunt astăzi sediul Facultății de Limbi Străine, după ce au servit Școlii sanitare și Institutului pedagogic. (Oana Marinache – ARHITUR, Strada Dionisie Lupu și împrejurimi, Asociația și Editura Istoria Artei, 2019)
*
In poza curtea si spatele Capelei Institutului Sfanta Maria de pe Pitar Mos colt cu Pictor Veriona, proaspat retrocedat catre Congregatio Jesu, ordinul religios catolic urmas al „Calugaritelor Engleze”. Cea mai veche dintre cladiri este din 1840, au acte calugaritele. Este vorba despre casa lipita de Blocul Horia Creanga (cinema Patria – Aro Palace ). Copacii aceia patru au peste 1m in diametru si peste 150 de ani. Acoperisul capelei este prabusit inauntru. (Hoppie Pittis – comentariu Facebook 2025)
Referințe:
Comentarii