Urbanismul politic, versiunea moldovenească

Am mers din nou la pas câteva ceasuri prin Galați, orașul venirii pe lume și al copilăriei mele, după 30 de ani. Aici am făcut școala, apoi liceul pe care încă îl iubesc și cu care mă voi mândri toată viața, după care am plecat la București la facultate, și nu m-am mai întors.

Am mai fost de câteva ori în Galați, dar fără să mai ies vreodată în oraș. Mergeam direct la ai mei, stăteam o noapte sau două, apoi mă întorceam la ceea ce este acum casa mea, în București. După ce au murit amândoi părinții, la scurt timp unul după celălalt, am ajuns încă și mai rar, o dată la câțiva ani, dar niciodată mai mult de o noapte.

Știam bine ce se întâmplă în acel oraș moldovean, și nu voiam decât să ies cât mai repede din el. Nu am coborât niciodată din mașină în cei 30 de ani de după 89. Intram mereu pe aceeași stradă în oraș, ajungeam pe același traseu la casa fratelui meu, stăteam încuiat o zi în casă, apoi ieșeam din oraș pe unde venisem. Și din mașină, în cele câteva minute sau zeci de minute cât îmi lua ca să ajung la marginea lui, vedeam un oraș de fiecare dată mai urât, mai sluțit.

Acum câteva luni m-am hotărât să merg să revăd la pas tot Galațiul copilăriei și adolescenței mele, pentru prima dată după 30 de ani. Îi cunoșteam fiecare ungher, fiecare bancă și fiecare copac, fiecare cofetărie și librărie, și mi le amintesc și acum aproape pe toate, cu culorile, și pe unele chiar cu mirosurile și gusturile de atunci.

Am început de la Parcul Pionierilor, în Vadul Ungurului, unde locuiam, biserica de pe strada Lacului, la care veneau toți cei din Bădălan, m-am uitat la Brateș de peste linia de tren, apoi pe Republicii, fabrica de săpun Apollo, unde unchiul meu era muncitor, Radu Negru, Portul Roșu, căminele studențești, muzeul pe care acum l-au luat popii, Leonardul, V. A. Urechia, 6 Martie, viaductul cu scara lui în spirală, am coborât la gară, apoi portul, centrul cu Macul Roșu, cofetăria Parfumul Teilor, Teatrul Dramatic, Universitatea și Politehnica, Parcul Central cu cele două cinematografe, Magazinul Universal, Traian, Tecuci, Piața Centrală, Bălcescu, unde este liceul meu, policlinica, înapoi spre Spicul, Romarta, femeia stropită de delfini, fântânile arteziene, pasajul, cofetăria de la Dunărea, înapoi către Peuri, Violeta, elicea, faleza, Biserica Precista, Potcoava, apoi am urcat pe Brăilei până la cinematograful Țiglina și Școala 7, școala mea, păpădia, desigur, Ultimul Leu…

A fost cea mai tristă și cea mai dezgustătoare plimbare din viața mea. Un oraș complet și iremediabil distrus din punct de vedere estetic, dar și funcțional și social, pe cale de consecință. Doar Grădina Publică a rămas aproape de cea pe care o știam. În rest, totul, dar absolut totul e degradat, murdar, toată lumea și-a construit chioșcuri și dughene în orice loc și colțișor imaginabil, panouri cu reclame unul peste altul, clădiri în paragină, unele gata să cadă, copaci uscați, toate spațiile largi pe care le știam pline cu verdeață și cu flori acum betonate. Un mare și imund talcioc.

M-am dus în mod special într-un loc anume, am vrut să văd băncuța în jurul căreia ne adunam ani de zile în spatele blocului lui Nicu, bunul meu prieten din liceu. Încăpeau doar două fete pe ea. Noi, băieții, ne învârteam în jurul lor. Nu mai era acolo. Unul dintre cei din bloc, de la parter, a luat-o și și-a extins pur și simplu apartamentul, a construit încă o cameră în locul în care era băncuța noastă! O marchiză frumoasă, din termopan alb, numai bună cât să stea acolo și să-și bea cafeaua dimineața. Cu geamurile deschise, în liniște, privind cu drag și cu nostalgie la orașul natal care i-a permis acest salt neașteptat al spațiului locativ și al nivelului de trai…

Nu știu când voi muri, poate vor mai trece câțiva ani până atunci, dar știu sigur că nu voi mai merge vreodată la pas prin acest oraș care îmi face astăzi o silă teribilă, însă a cărui amintire o iubesc atât de mult și pe care o voi lua cu mine, când va fi să fie. Voi merge din nou cu mașina pe același drum, voi sta închis în casa fratelui meu până a doua zi, apoi în sens invers, fără să mai cobor vreodată.

PS: am primit o avalanșă de mesaje și comentarii patetice, lacrimogene, care chestionau sufletul meu și sentimentele din diverse unghiuri. Sigur, pe lângă potopul de înjurături aferente. Dar nu! Galațiul de acum NU este orașul meu, nu e „orașul natal”! Altul este „orașul meu natal”, cel care a fost înainte, pe care îl iubesc nespus. Pe tot, din Bădălan și până în Micro 19 și celelalte microuri, care au crescut odată cu mine. Dar cu acesta de acum nu am absolut niciun fel de legătură. Niciuna, oricât de mică. Și nu voi mai avea vreodată, fără vreo îndoială… (George Butunoiu)