Sistem integrat de cartografiere relațională a realității urbane ca rețea
Căutări recente:
Casa Băleanu de pe Ulița Doamnei (1850–1884)
Strada Doamnei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; Casele Göbl se află pe Strada Doamnei nr. 14–16, în Centrul Vechi al Bucureștiului, pe latura cu numere pare a străzii, între intersecția cu Strada Smârdan și Biserica Sfântul Ilie – Hanul Colței. Strada își trage numele de la Biserica Doamnei, ctitoria Doamnei Maria, soția lui Șerban Cantacuzino, terminată în 1683. Traseul ei apare deja pe planul Ernst din 1791 și s-a păstrat aproape nemodificat până astăzi, pe o lungime de circa 410 metri, între Calea Victoriei și Bulevardul I. C. Brătianu. În secolul al XIX-lea artera era numită Ulița Doamnei, iar în primele decenii ale secolului XX a purtat o vreme numele de Strada Paris și apoi pe cel de Strada Mauriciu Blank, înainte de a reveni, în anii 1930, la denumirea veche.
Pe planul Borroczyn, ridicat între 1847 și 1852, strada avea încă o ocupare rarefiată, cu case boierești înconjurate de curți și grădini, ale unor proprietari precum Mavru, Bărcănescu sau Isvoranu. În deceniile următoare, până la planul din 1896, parcelele s-au îndesit, grădinile au dispărut, iar clădirile s-au aliniat la stradă într-un front continuu, cu prăvălii la parter și locuințe la etaj. Zona a primit totodată clădiri de interes public: Poșta Centrală a funcționat o vreme în casele Bărcănescu, la colțul cu Strada Vestei, iar alături s-au instalat Creditul Funciar Urban și Telegraful. Administrativ, porțiunea dinspre Strada Smârdan ținea de suburbia (mahalaua) Sfântul Nicolae Șelari.
Casele boierului Manolache Băleanu
Pe locul actualelor case Göbl se aflau, la mijlocul secolului al XIX-lea, casele boierului Manolache (Emanoil) Băleanu, înscrise atunci la nr. 14 pe Ulița Doamnei. Un anunț din 1868 îi indică pe amatorii unui han de pe moșia Sinești, pe drumul Brăilei, să se adreseze „în casa lui Manolache Băleanu, Strada Doamnei No. 14”. Proprietatea era una traversantă, cu deschidere atât spre Strada Doamnei, cât și spre Strada Blănari, situație confirmată ulterior de adresele dublate din presă. În septembrie 1869, același imobil era descris drept „casele decedatului D. Manolache Băleanu”, ceea ce plasează moartea proprietarului între 1868 și vara lui 1869.
După moartea lui Manolache Băleanu, casele au rămas în posesia familiei, iar presa din 1874 le numește „casa Emanoil Băleanu”. În primii ani după 1869, clădirea a fost închiriată pentru învățământ privat. Din septembrie 1869 aici s-a mutat Institutul A. Tabacopulo, care își anunța cursurile „în casele decedatului D. Manolache Băleanu, strada Doamnei No. 14, suburbia Sf. Nicolae Șelari”. În 1872 la aceeași adresă funcționa Institutul Ionescu, localizat de anunțuri „cam în fața Telegrafului”, cu clase primare și gimnaziale și cu profesori precum C. Codreanu, Robin și Al. Tănăsescu.
Tipografia Laurian și redacția ziarului „Românul”
Gazeta politică și literară „Românul” a fost fondată în 1857 de Constantin A. Rosetti și a apărut, cu mici întreruperi, până în 1905. Pentru ea, Rosetti și-a procurat o tipografie proprie, cumpărând o parte din atelierul lui Ferdinand Ohm și o parte din cel al lui Iosif Kopainig, instalat în hotelul Bossel de pe Podul Mogoșoaiei. În 1872 Rosetti a încercat să cedeze tipografia lucrătorilor săi, fără rezultat, iar la începutul anului 1873 a vândut-o lui Dimitrie August Laurian, fiul cărturarului August Treboniu Laurian. Noul proprietar a mutat atelierul în Strada Doamnei nr. 14, în casa Băleanu, unde a tipărit numeroase periodice ale epocii.
Redacția și administrația ziarului au urmat tipografia. „Românul” din 20 aprilie 1874 anunța că, de la Sfântul Gheorghe, „Redacțiunea și Administrațiunea «Românului» se mută în «strada Doamnei» No. 14, casa Emanoil Băleanu, în apropiere de direcțiunea poștelor și telegrafelor”. Din septembrie 1874, anunțurile semnalau „Tipografia D. Aug. Laurian, strada Doamnei No. 14”. Pe 16 aprilie 1876 tipografia a fost cumpărată de Carol Göbl, iar a doua zi a ieșit primul număr al „Românului” tipărit de noul proprietar. Atelierul a funcționat apoi sub numele „Tipografia «Românul» Carol Göbl”, cu adresa „Strada Doamnei 14 și Blănari”.
Prezența redacției „Românului” a legat casa de pe Strada Doamnei de viața politică a anilor Războiului de Independență. Cronologia Bucureștilor alcătuită de Gheorghe Păruși consemnează că, pe 28 noiembrie 1877, la aflarea veștii căderii Plevnei, C. A. Rosetti a ținut de la balconul casei din Strada Doamnei nr. 14 un discurs în fața mulțimii adunate în stradă. Aceeași lucrare notează că aici a funcționat una dintre primele linii telefonice din București, care lega locuința familiei Göbl de atelierele tipografice din fundul curții. Nu se știe dacă din casa existentă în 1877 s-a păstrat ceva în clădirea de astăzi.
Legătura dintre Rosetti și Göbl a continuat și după retragerea politicianului din casa Băleanu. „Românul” din 2 februarie 1884 anunța că noua locuință a lui C. A. Rosetti se afla în Strada Lipscani nr. 17, dar că redacția ziarului rămânea „în mod provizoriu tot în strada Doamnei No. 14, în localul tipografiei d-lui Carol Göbl”. Tot aici a apărut în 1883 a doua ediție a „Cărții de adrese a Bucureștilor”, vândută la „Tipografia «Românul» Carol Göbl, strada Doamnei No. 14”. Rosetti a murit în 1885, iar în anii următori casa Băleanu a devenit, sub numele familiei Göbl, sediul uneia dintre cele mai mari tipografii din țară.
Familia Göbl și cele trei tipografii
Franz Göbl, tipograful vienez adus de mitropolitul Nifon
Întemeietorul familiei, Franz (Francisc) Göbl, s-a născut în 1822 la Viena și a deprins meseria în Tipografia Imperială din capitala Austriei, unde a lucrat ca mașinist. În 1842 s-a căsătorit cu Josephina (Iosepha) Huber. În 1852 a fost chemat la București de mitropolitul Nifon, la recomandarea lui Ștefan Rasidescu, directorul tehnic al Tipografiei Mitropoliei, pentru a pune în funcțiune mașinile Löser comandate la Viena și pentru a tipări cărți bisericești și icoane. Primul său ucenic la Mitropolie a fost Costache Rădulescu. Din 1855 până în 1864 a fost mașinist-șef la Tipografia Națională a lui Iosif Romanov, din Hanul Gherman de pe ulița Germană, actuala Stradă Smârdan, condusă de Ștefan Rasidescu.
În 1864–1865, Franz Göbl s-a asociat cu Walter Scarlat și cu Petre Ispirescu la înființarea Tipografiei Lucrătorilor Asociați, instalată în Pasajul Român nr. 12, unde se tipăreau foaia „Tipograful român” și „Claponul” lui I. L. Caragiale. Sursele nu sunt unanime asupra membrului familiei implicat în această asociere: unele îl numesc pe Franz, altele pe fiul său Carol, care lucra acolo în 1866. Ulterior Franz Göbl a deschis propria tipografie, „Tipografia F. Göbl”, activă deja în 1882, care a primit titlul de Tipografie a Curții Regale. A murit la sfârșitul anului 1885 sau la începutul lui 1886, iar presa tipografică vieneză i-a consemnat decesul în februarie 1886.
Franz și Iosepha Göbl au avut patru fii, toți tipografi, Carol, Iosif (Joseph), Gustav și Ștefan, precum și cel puțin două fiice, Rozina, căsătorită cu librarul Theodosiu Ionnițiu, și Ecaterina, căsătorită Baumgartner. Iosepha Göbl a murit pe 30 iunie 1891, la 68 de ani, „în casele decedatei, strada Doamnei No. 16”, iar cortegiul funerar a pornit de acolo spre cimitirul romano-catolic. Inițiala „F.” din numele caselor de pe Strada Doamnei, consacrat și de lista monumentelor istorice, trimite la Franz Göbl, proprietarul imobilului, și nu la vreunul dintre fiii săi.
Carol Göbl și Institutul de Arte Grafice
Carol Göbl, fiul cel mare, s-a născut la Viena pe 14 octombrie 1845. A învățat la Liceul Sfântul Sava din București, a lucrat din 1863 în tipografia lui C. A. Rosetti, iar în 1864 a plecat la specializare la Tipografia Imperială din Viena, apoi la Stuttgart și la Paris. Întors în 1866, a lucrat la Tipografia Lucrătorilor Asociați. În 1869 s-a căsătorit cu Henrietta Zonner, cununia având loc la Mitropolie, în aceeași zi cu căsătoria principelui Carol cu principesa Elisabeta. A primit cetățenia română pe 28 martie 1880. Pe 16 aprilie 1876 a cumpărat de la D. Aug. Laurian tipografia „Românul” din casa Băleanu, pe care a condus-o până la sfârșitul vieții.
Sub conducerea lui Carol Göbl, atelierul a fost dotat succesiv cu mașini aduse de la firma Siegl din Austria, cu mașini de legătorie din Berlin, Augsburg, Nürnberg și Leipzig și cu o mașină pentru cărți de vizită cumpărată la Expoziția Universală de la Paris din 1889. În 1892 a cumpărat litografia lui Voneberg, cu toate pietrele și accesoriile, iar în 1894 a realizat prima tipăritură în trei culori, o iconiță a Sfântului Nicolae. În 1881 a fost numit director al Imprimeriilor Statului, prin decret semnat de C. A. Rosetti, ministru de Interne. În 1895, firma numită până atunci „Lito-Tipografia Carol Göbl” a devenit Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl” și a obținut brevetul de furnizor al Curții Regale.
Institutul a tipărit ziare și reviste („Românul”, „Revista contemporană” a lui Petre Grădișteanu, „Dorobanțul”), manuale școlare, liste electorale, „Anuarul Bucureștilor”, Analele Academiei Române, Anuarul Universității din București și „Studii și documente” ale lui Nicolae Iorga. În 1886 au ieșit de sub tipar 118 titluri, iar în 1900, 165. Lucrările au fost premiate cu medalia de argint la expoziția Societății „Concordia Română” (1880), cu medalia de aur la Expoziția Cooperatorilor (1883), la Liège (1894) și la Expoziția Universală de la Paris (1900). La Expoziția Generală Română din 1906, institutul a avut un pavilion propriu, vizitat de regele Carol I și de regina Elisabeta pe 11 septembrie 1906.
În 1901, la împlinirea a 25 de ani de la preluarea tipografiei, personalul a comandat sculptorului Carol Storck un bust din bronz al patronului, iar la festivitate au participat Ion Kalinderu, V. A. Urechia, Ion Bianu, Ion C. Bibicescu, Petre Grădișteanu și Constantin Rădulescu-Motru. Carol Göbl a fost decorat cu „Bene Merenti” (1882), cu ordinul „Steaua României” în grad de cavaler (1897) și, ulterior, de ofițer, cu „Coroana României” și cu „Meritul Comercial”. Membru al Partidului Național Liberal, a dus la inaugurarea statuii lui C. A. Rosetti întreg personalul tipografiei, 120 de persoane. Episodul grevei tipografilor din 1899, când în atelierele sale au fost trimiși soldați să-i înlocuiască pe greviști, a ajuns în februarie 1899 subiect de interpelare în Adunarea Deputaților, la inițiativa lui V. G. Morțun.
Carol Göbl a murit miercuri, 13 ianuarie 1916 pe stil vechi (26 ianuarie pe stil nou), la aproape 71 de ani, în locuința sa de pe Strada Antim nr. 31, și a fost înmormântat în cavoul familiei din cimitirul romano-catolic de pe Șoseaua Șerban Vodă. Necrologul tipărit de familie poartă, din eroare, mențiunea „București, 1915”. Institutul a trecut la ginerele său, Ioan Șt. Rasidescu (1865–1916), fiul lui Ștefan Rasidescu și soțul Matildei Göbl, care lucrase ca șef contabil la Banca Națională și intrase în tipografie după 1890; de aici formula „Carol Göbl, S-sor I. St. Rasidescu” din colofoanele epocii. Rasidescu a murit în același an, iar conducerea a preluat-o fiul său, Carol I. Rasidescu.
În 1919, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl” a fuzionat cu întreprinderea librarilor Ionnițiu, rudele familiei Göbl prin căsătoria Rozinei Göbl cu Theodosiu Ionnițiu, formând împreună cu familia Sfetea nucleul Institutului cultural, comercial și industrial „Cartea Românească”. Cealaltă fiică a lui Carol Göbl, Henrietta, căsătorită cu Philipp Weithase, a murit în 1932.
Tipografia Curții Regale „F. Göbl Fii”
După moartea lui Franz Göbl, tipografia sa a continuat sub numele „Tipografia Curții Regale, F. Göbl Fii”, condusă de fiii Gustav și Ștefan. În 1881, amândoi figurau în Monitorul Oficial ca supuși străini nenaturalizați, cerând scutirea de obligațiile de recrutare: Gustav, născut în ianuarie 1852, și Ștefan, născut pe 10 septembrie 1856, domiciliat „în pasagiul Român, la tipografie”. Firma a funcționat în Pasajul Român nr. 12 cel puțin până în 1897, iar din jurul anului 1900 pe Strada Regală nr. 19, unde a rămas până după al Doilea Război Mondial, ca societate anonimă. Aici s-au tipărit, între altele, Anuarul Armatei Române, Buletinul Societății Numismatice Române și „Revista Scriitoarei”.
Atelierul de pe Strada Regală nr. 19 a fost distrus de un incendiu izbucnit la ora 2 noaptea, la începutul anului 1911, observat de cofetarul Hagiescu, de peste drum, și stins de pompierii conduși de căpitanul Urlățeanu. Gustav Göbl murise în iunie 1910, la 58 de ani. Ștefan Göbl a condus tipografia până la moartea sa, în noiembrie 1935, la 79 de ani, fiind înmormântat în cimitirul catolic Bellu. Fiul său Cică murise în 1915, rănit accidental cu un revolver, iar în necrologul din 1935 apar ca urmași soția Elvira și fiul Francisc Göbl. Firma a funcționat ca „Tipografia Curții Regale F. Göbl Fii S.A.” cel puțin până în 1944.
Tipografia „Gutenberg” a lui Joseph Göbl
Al doilea fiu al lui Franz Göbl, Iosif sau Joseph, a deschis propria tipografie, „Gutenberg”, tot pe Strada Doamnei. În 1890, atelierul funcționa în casa de la nr. 15 bis, care după renumerotarea străzii a primit numărul 23, iar între 1893 și 1895 anunțurile îl plasau la „Strada Doamnei 23–25”. Tipografia avea șase mașini cilindrice și executa cărți de lux, teze, manuale, ziare, registre și cataloage ilustrate. În 1896 s-a mutat la Strada Doamnei nr. 20, lângă Biserica Kalinderu, într-o clădire nouă pe care reclamele din 1900 o descriau drept „clădire proprie specială pentru tipografie”. Din atelierele sale au ieșit, între altele, „Convorbiri literare” (1895), revistele „Dreptul” și „Natura” și numeroase lucrări științifice.
În ianuarie 1909, Joseph Göbl s-a retras din afaceri și a vândut întregul fond comercial foștilor săi elevi, Pericle Popescu, Jean Ionescu și Armand Eskenasy, gest pe care presa vremii l-a consemnat ca „un act de mare generozitate”. A murit în noaptea de 24 aprilie 1909, iar ziarul „Conservatorul” nota că „face parte din cunoscuta familie, care a dat atâția tipografi capitalei”. Firma a continuat sub numele „Tipografia Gutenberg, Joseph Göbl S-sori” cel puțin până în 1916. În ultimul sfert al secolului al XIX-lea, cele trei tipografii ale familiei Göbl funcționau simultan, două dintre ele pe aceeași stradă, la câteva zeci de metri distanță.
Casele F. Göbl de la nr. 14 și 16
Proprietatea Franz Göbl și clădirea din 1884
Fosta casă Băleanu a trecut în proprietatea lui Franz Göbl, tatăl lui Carol, la o dată care nu a putut fi stabilită exact, după 1876. Lotul era unul traversant, între Strada Doamnei și Strada Blănari, iar tipografia își dădea în 1881–1882 adresa „Strada Doamnei 14 și Blănari”: locuința se afla în corpul de la stradă, iar atelierele, în clădirile din fundul curții, spre Strada Blănari. Potrivit studiului dedicat străzii de istoricul de artă Cezara Mucenic, casa de la stradă a fost ridicată în 1884, după proiectul arhitectului C. Enderle, pentru Carol Göbl. Clădirea este una dintre puținele de pe Strada Doamnei datate cu precizie în această perioadă.
Arhitectul Carl Ludwig (Carol) Enderle a fost activ la București în anii 1880. În 1884 a semnat, alături de Alexandru Orăscu, constatarea oficială că vechea biserică a Mănăstirii Sărindar nu mai putea fi salvată. Atribuirea sa pentru casa Göbl provine din tabelul documentar întocmit în 1995 de Cezara Mucenic și Nicolae Lascu, unde același nume, cu un dosar din 1884, apare cu semn de întrebare și pentru casa de vizavi, actualul nr. 21, pe care alți cercetători o atribuie arhitectului Anton Schuckerl. Atribuirea clădirii de la nr. 16 către Enderle rămâne astfel probabilă, dar neconfirmată printr-o autorizație de construire publicată.
Renumerotarea străzii și succesiunea din 1892
Până în toamna anului 1889, tipografia lui Carol Göbl apare în anunțuri la „Strada Doamnei 14”, iar alături, la „14 bis”, funcționau prăvălii închiriate: în 1887 depozitul sobelor „Comet” al lui Adolf Salomon, „în casele d-lui Göbl, Str. Doamnei No. 14 bis, peste drum de Creditul Funciar Urban”, iar în 1890 atelierul unui mecanic constructor de mori. În 1890, același institut tipografic apare la „Strada Doamnei 16”. Schimbarea nu reflectă o mutare, ci renumerotarea străzii, făcută între noiembrie 1889 și septembrie 1890, când vechiul nr. 14 a devenit nr. 16. De atunci, clădirea principală a familiei Göbl figurează la nr. 16, iar corpul vecin la nr. 14.
După moartea lui Franz Göbl, la sfârșitul anului 1885, casele au rămas în folosința văduvei sale, Iosepha, care a murit în 1891 în imobilul de la nr. 16. În ianuarie 1892, ziarul „Constituționalul” anunța pentru 25 ianuarie 1892 „vânzarea de bună voie a 3 perechi case cari sunt situate în strada Doamnei și strada Blănari, proprietatea defunctului F. Göbl, fosta proprietate Băleanu”. Nu s-a putut stabili cine au fost cumpărătorii, însă Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl” a rămas la nr. 16 până după Primul Război Mondial, iar în 1910 o „Casă Göbl” este semnalată și la nr. 12 bis. Pe fațade, inscripțiile confirmă originea comună: „F. Göbl” pe clădirea de la nr. 16 și monograma „FG” pe cea de la nr. 14.
Extinderile din 1899 și 1911
Dezvoltarea institutului a impus extinderi succesive. În 1899, Carol Göbl a depus la primărie o cerere de autorizare pentru extinderea imobilului de la nr. 14–16, pe un formular cu antetul Institutului de Arte Grafice. Funcționarul care a analizat cererea a întocmit o schiță explicativă a proprietăților familiei de pe stradă, iar proiectul marca prin linie punctată tronsoanele adăugate. Aceste adăugiri explică aspectul actual al frontului de la nr. 14–16: o clădire aparent unitară, în care un tronson cu fațada tratată axial și simetric este înglobat într-o desfășurare modificată ulterior, cu ritmul golurilor și decorația continuate pe toată lungimea.
În 1911, extinderea dependințelor proprietății Carol Göbl de la Strada Doamnei nr. 16 a fost proiectată de arhitectul Siegfrid Kofczinsky. Volumele anexe din curte au fost tratate cu aceeași atenție pentru compoziție ca și corpul principal. Kofczinsky era cunoscut la București pentru clădirea berăriei „Caru’ cu Bere” de pe Strada Stavropoleos și pentru Biserica Amzei, proiectată împreună cu Alexandru Săvulescu și ridicată între 1898 și 1901. Intervenția din 1911 a încheiat dezvoltarea ansamblului, care și-a păstrat de atunci volumetria în linii mari.
Arhitectura caselor
Casele F. Göbl au un regim de înălțime de parter și un etaj și aparțin tipologiei caracteristice străzilor comerciale din Centrul Vechi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Corpul principal este așezat de-a lungul frontului străzii, cu prăvălii la parter și locuința la etaj. Accesul în curtea interioară se face printr-un gang, de unde pornește și scara spre etaj, iar în corpurile din spate se aflau dependințele și, în cazul de față, atelierele tipografice. Stilistic, clădirea se înscrie în eclectismul de factură academică, cu decor neoclasic, dominant pe Strada Doamnei în această perioadă.
Tratarea fațadei urmează aceeași regulă: parterul este simplu, dominat de vitrine și de deschiderile prăvăliilor, iar decorația se concentrează la etaj, unde ancadramentele ferestrelor, brâiele și cornișa subliniază axele și golurile. Pe fațada de la nr. 14, monograma „FG” și inscripția „F. Göbl” de la nr. 16 sunt singurele elemente care amintesc astăzi de proprietarii inițiali. Ansamblul este monument istoric sub denumirea „Casele F. Göbl”, cu datarea „sfârșitul secolului al XIX-lea”, și face parte din zona protejată a Centrului Istoric, în care Strada Doamnei este declarată ansamblu de arhitectură.
Chiriași și ocupanți (1890–1949)
Corpul de la nr. 14 a fost închiriat succesiv unor firme și birouri. În 1903 aici funcționa Societatea de Asigurare „Dunărea”, la care se adresau, între altele, ofertele de închiriere ale lui D. Brociner. Între cel puțin 1906 și 1911 a funcționat aici biroul negustorului german Paul Schuele, reprezentant general al societății de asigurare „Naționala” și al companiei de navigație Norddeutscher Lloyd, mort în 1912. De aici provine denumirea „Maison Paul Schuele”, sub care casa este fotografiată în lucrarea lui Frédéric Damé, „Bucarest en 1906”. Pe 13 ianuarie 1892 s-a născut în casa de la nr. 14 scriitorul și avocatul N. Porsenna, fiul tipografului Gheorghe Ionescu, care locuia la această adresă.
La nr. 16, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl” a funcționat până la fuziunea din 1919, pe adresa „Strada Paris (fostă Doamnei) 16”. În 1928, la aceeași adresă se afla firma Henry & Emanuel Fränkel, reprezentanța generală a fabricii August Fomm din Leipzig, producătoare de mașini de legătorie și papetărie, iar în 1938 firma „Casa Grafică”, cu mașini și materiale grafice. În decembrie 1936, localul Institutului Central de Statistică de la nr. 14 a găzduit o ședință a Secției de demografie a Institutului Social Român. În noiembrie 1949, la nr. 16 funcționa Cooperativa de producție „Producția Alimentară”, iar în deceniile următoare parterul a fost ocupat de spații comerciale și de o agenție bancară.
Vecinătăți: Tipografia „Gutenberg” și casele de la nr. 12 bis, 18–20 și 23
Nr. 12: proprietatea Zerlendi și Palatul „Naționala”
Vecinul dinspre vest al casei Băleanu, vechiul nr. 12, a fost proprietatea bancherului Christofi Zerlendi. Aici a funcționat din 1869 fabrica de cafea măcinată a lui Iacovache Theodoridi, care în 1882 a trecut-o, cu chirie de la proprietar, lui Teodor Georgiadi; în 1886 fabrica „la Pomul cu Cafea” s-a mutat în fața Bisericii Sfântul Nicolae din Șelari. Pentru anii 1874 și 1884, unele anunțuri ale tipografiei Laurian și ale redacției „Românului” indică adresa „Doamnei 12”, semn că între cele două numere vecine delimitarea nu era încă stabilă, iar spațiile se foloseau în comun.
Pe colțul dintre Strada Doamnei și Strada Smârdan a fost ridicat în 1886 palatul Societății generale de asigurare „Naționala”, după proiectul arhitectului A. Lang, în stil eclectic academic. În 1891, societatea își anunța sediul social „strada Doamnei 12, în propriul său palat”. În primii ani după înființarea din 1888, Banca de Credit Român a funcționat tot aici, „în vecinătatea tipografiei F. Göbl”, iar în 1899 clădirea găzduia biroul inginerului I. Prager. În deceniul al treilea al secolului XX palatul a fost supraetajat cu trei niveluri și și-a pierdut decorația originală a fațadelor. Clădirea este monument istoric, cu denumirea „Sediu bancă”.
Nr. 12 bis: Casa Göbl
Lângă Palatul „Naționala”, în direcția caselor de la nr. 14–16 și, foarte probabil, la colțul cu Strada Blănari, se afla imobilul de la nr. 12 bis, pe care Cezara Mucenic îl înregistrează drept „Casele Ștefan Göbl”. Presa confirmă legătura cu familia: în aprilie 1910, un anunț de angajare trimitea candidatele la „Strada Doamnei 12 bis, etajul II, Casa Göbl”. În 1910–1911, la parter funcționa drogueria B. Țețu & Co, „în colț”, iar în 1938 adresa era ocupată de farmacia lui Dionisie Tetu, de croitoria Broadway Schwartz și de magazinul de perdele „Valencia”. Nu s-a găsit actul prin care Ștefan Göbl ar fi devenit proprietar; momentul cel mai probabil este vânzarea moștenirii lui Franz Göbl din ianuarie 1892.
Situația numerelor din această porțiune a străzii rămâne greu de reconstituit fără planurile de aliniere de la arhivă. Analiza publicată în 2011 de arhitectul Adrian Crăciunescu, pe baza schiței funcționarului primăriei din dosarul de autorizare din 1899, arată că și vechiul nr. 12 aparținea atunci familiei Göbl și identifică terenul cu actualul nr. 18 de pe Strada Blănari. Clădirea de la nr. 12 bis nu mai există astăzi.
Nr. 23: casa Gagel, primul sediu al Tipografiei „Gutenberg”
Pe latura cu numere impare a străzii, aproape vizavi de casele Göbl, se aflau proprietățile brutarului W. Gagel, care avea o franzelărie la Strada Doamnei nr. 5. În 1876, Gagel oferea spre închiriere casele de la nr. 15, cu parter și etaj, pivniță împărțită în trei, grajd pentru patru cai și șopron. În 1884 casele de la nr. 15 erau scoase la închiriere sau vânzare, iar proprietarul locuia „alături la No. 15 bis”, într-o casă nouă pe care Cezara Mucenic o înregistrează drept „casa Gagel din str. Doamnei nr. 15 bis (1884)”. În 1888, la 15 bis funcționa Tipografia Thiel & Weiss, iar în 1890 aici apare Tipografia „Gutenberg” a lui Joseph Göbl.
După renumerotarea din 1889–1890, vechiul nr. 15 a devenit nr. 21, iar vechiul 15 bis, nr. 23. De aceea, „Gutenberg” apare în 1890 simultan la „Doamnei 15 bis” și la „Doamnei 23”, iar între 1893 și 1895 la „Doamnei 23–25”, fără să-și fi schimbat sediul. Identificarea casei Gagel cu clădirea de la actualul nr. 23 este sprijinită de datarea acesteia, 1884, în lista monumentelor istorice, dar nu a fost confirmată printr-un document de arhivă. În 1896, tipografia a traversat strada, mutându-se la nr. 20.
Nr. 18–20: clădirea tipografiei de lângă Biserica Kalinderu
Terenul de la nr. 18–20 făcea parte din incinta Hanului Colței, construit în 1747 pentru a aduce venituri Spitalului Colțea. Biserica Sfântul Ilie din curtea hanului a fost reconstruită în 1841 de Lazăr Kalenderoglu, iar în 1876 Eforia Spitalelor Civile a vândut lui Lazăr Calenderu terenul cu clădirile din jurul bisericii. În 1896 a fost autorizată, pe teren viran, o clădire nouă proiectată de arhitectul Joseph (Iosif) Exner, autor a numeroase case de locuit în București între 1880 și 1897, cu compoziții simetrice și decor neoclasic combinat cu elemente florale, în maniera stilului neoromânesc timpuriu promovat de Ion N. Socolescu. Clădirea are subsol, parter, etaj și pod parțial mansardat, pe un plan în formă de T.
Programul clădirii era unul tipografic. Subsolul este acoperit cu bolți „a vela”, iar sub pardoseală au fost identificate fundații independente pentru mașinile tipografice. La parter, prăvăliile de la stradă erau urmate de hala atelierelor, cu o deschidere de 16 x 9,25 metri susținută de stâlpi metalici, iar etajul cuprindea un apartament pentru proprietar în corpul de la stradă și ateliere în spate. Fațada are la etaj un balcon central, colonete angajate și o nișă semicirculară pentru statuie, iar cornișa este decorată cu denticuli, console și arcaturi. Din 1896, aici a funcționat Tipografia „Gutenberg” a lui Joseph Göbl, care își prezenta sediul ca „Strada Doamnei 20 (Biserica Kalinderu), clădire proprie specială pentru tipografie”.
Relația juridică dintre Joseph Göbl și familia Kalinderu nu a putut fi stabilită. Planul cadastral din 1911 îi indică drept proprietari ai parcelei, în formă de L, cu deschidere spre două străzi, pe Biserica Sfântul Ilie și pe Ion Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei. În 1913 Kalinderu a donat ansamblul bisericii, iar în 1941 proprietară era Epitropia Bisericii Sfântul Ilie – Hanul Colței. Această dublă identitate explică de ce Cezara Mucenic numește clădirea „casa Kalinderu (1897)”, iar Andrei Pippidi a descris-o în 2011 în „Dilema veche” drept tipografia și legătoria Göbl, confundând-o cu sediul lui Carol Göbl de la nr. 16, eroare corectată de Adrian Crăciunescu.
Clădirea nu a suferit modificări majore până în 1945. Extinderile parterului din perioada comunistă au fost înlăturate la restaurarea din 1974–1976, condusă de arhitectul Constantin Joja, cu inginerul Luigi Coraș. Între 2004 și 2008 a urmat o restaurare amplă, proiectată de biroul arhitectului Șerban Popescu-Dolj, pe baza studiului istoric al arhitectei Ruxandra Nemțeanu, când vitrinele au fost refăcute după proiectul din 1896. Astăzi clădirea este casa parohială a Bisericii Bulgare Sfântul Ilie – Hanul Colței și face parte din ansamblul bisericii, monument istoric. Casa vecină de la nr. 18, tot de la sfârșitul secolului al XIX-lea, este monument istoric separat.
Personaje
Bibliografie
Comentarii